Dumnezeu aduce vestea cea bună

În ciuda asaltului mediatic asupra noastră, în care locul central îl ocupă ştirile senzaţionale cu subiecte ce au final teroarea zilei, răzbunarea şi ura care se amplifică în moarte, predilecţia fiind glorificarea şi răspândirea răului în lume cu scopul de a crea dezechilibre sufleteşti, imagini distorsionate care duc la anihilarea oricărei autorităţi, Biserica ne reaminteşte de mesajul cerului adresat omenirii căreia, în locul atâtor provocări voite şi cu scop pervers pregătite, îi aduce vestea cea bună, cea mare, cea pe care niciodată pământenii nu şi-au imaginat-o că le-ar fi disponibilă şi lor.

Vestea cea bună este începutul dialogului lui Dumnezeu cu lumea Sa, o lume aflată sub spectrul suferinţelor, nesiguranţei şi morţii. În fiecare an, la începutul primăverii, pe 25 martie, retrăim bucuria aflării  faptului că Dumnezeu alege şi doreşte să vină în această lume pentru a-i oferi posibilitatea ridicării din tragedia însingurării şi înstrăinării de El.

Pentru ca Dumnezeu Mântuitorul lumii să coboare şi să ajungă în această lume luându-Şi asupra Sa firea umană pe care avea să o curăţească salvând-o din păcat şi din moarte, El trebuia să găsească în această lume un vas ales pentru a deveni purtătoare de Dumnezeu. Venirea Mântuitorului Iisus Hristos în lume a fost pregătită veacuri întregi pe diferite căi „după ce Dumnezeu odinioară ne-a grăit nouă în multe feluri prin prooroci, în zilele cele din urmă ne-a grăit nouă prin Fiul Său prin care a făcut veacurile (istoria)“ (Evrei 1, 1-2). Spre salvarea (mântuirea) omului împovărat de amărăciunea păcatului şi depărtat de Dumnezeu, nimeni dintre oameni nu putea reface această legătură relaţională, de aceea iniţiativa a luat-o Dumnezeu, dându-ne un semn al dragostei Sale faţă de noi prin limbajul trimisului Său arhanghelului Gavriil care descoperă „taina cea din veci ascunsă şi de îngeri neştiută“ (Coloseni 1, 26), iar astăzi descoperită în cetatea Nazaretului în faţa celei alese, plină de har, binecuvântată între femei, Maica Domnului nostru, Pururea Fecioara Maria, care devine obiectul dragostei şi lucrării lui Dumnezeu tainice în această lume. Întâlnirea dintre Cer şi pământ, dintre lumea nevăzută şi cea văzută ne duce în faţa unei taine care descoperă fapte mai presus de logica şi raţionamentele umane. Neamul omenesc descendent din strămoşul Adam purta în urma păcatului neascultării căderile succesive adăugate prin uitarea de Dumnezeu şi îndepărtarea de El. Însă, în decursul istoric al atâtor generaţii, care s-au perindat pe pământ, Dumnezeu a ales o mlădiţă care a fost pregătită în chip tainic, curăţită şi păstrată pentru a deveni purtătoare de Duh Sfânt, aducând şi dăruind lumii pe Mântuitorul ei, care avea misiunea de a ne descoperi pe Dumnezeul Cel veşnic, icoană a Sa, purtător al chipului Său nepieritor, Care ar fi rămas, fără întrupare, un veşnic şi îndepărtat Necunoscut.

Fecioara Maria din Nazaret devine purtătoarea purtării de grijă (proniei) dumnezeieşti, în ea simbolizând şi recapitulând neamul omenesc care devine părtaş la mesajul Vestei celei noi şi mari. Maria cea plină de har devine floarea cea aleasă, crescută din vechiul şi bătrânul arbore al strămoşului Iesei, care, dincolo de curăţia şi sfinţenia ei, va dobândi prin ascultare de Dumnezeu capacitatea de a deveni legătură dintre Cerul îndepărtat şi pământul marcat de urmările amare ale păcatului şi suferinţei omeneşti.

„Bucură-te, ceea ce eşti plină de har“

Istorisirea Sfintei Evanghelii începe cu menţiunea amintirii timpului scurs de la venirea prima dată a îngerului Domnului, care a adus o altă veste bună în templul din Ierusalim, anunţând naşterea celui ce avea să pregătească calea Domnului, Ioan Botezătorul.

La şase luni după acest eveniment în cetatea Nazaret din Galileea, prin cuvinte neobişnuite, îngerul o întâmpină pe Fecioara Maria, aducându-i marea bucurie ce avea să stăpânească întreg pământul. „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har“ (Luca 1, 28). Spre deosebire de salutul obişnuit iudaic îndătinat de veacuri până astăzi, shalom-pace, îngerul Domnului aduce salutul bucuriei şi al mărturisirii că „Domnul este cu tine“, deci el vine la porunca Celui veşnic căci pentru aceasta a fost creat de a sluji pe Dumnezeu şi a vesti oamenilor voia Lui. „Îngerii nu sunt oare slujitorii mântuirii?“ (Evrei 1, 14).

Bucură-te! Este mesajul cerului în graiul omului, obişnuit salut al vechilor elini, aceasta arătând că Dumnezeu include în planul Său de mântuire a omului toate popoarele, deschizându-le uşa şi calea împărăţiei Sale.

Veacuri întregi omenirea a simţit distanţa de netrecut dintre ea şi Dumnezeu ca pedeapsă şi tensiune tragică a despărţirii prin păcatul neascultării. Astăzi, îngerul Domnului anunţă pe fecioara că Dumnezeu este cu ea, lângă ea, că distanţa dintre cer şi pământ se şterge, prin persoana ei omul nu va mai fi singur, închis izolat şi părăsit în neputinţa lui, căci începând de astăzi Dumnezeu-Emanuel va fi cu el. Spaima, teama, frica revenirii omului la Dumnezeu va fi îndepărtată prin cuvintele mângâietoare ale îngerului Gavriil: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu“ (Luca 1, 30).

Harul şi bucuria au în limba greacă aceeaşi rădăcină etimologică pentru că şi harul şi bucuria au izvorul în lucrarea lui Dumnezeu descoperită astăzi în Nazaret. Dumnezeu descoperă omului, treptat, harul şi taina lucrării Sale aşa cum în Nazaret trimisul Său îi va descoperi Fecioarei că va naşte un fiu ce va purta numele Iisus care înseamnă Mântuitor, că va fi Fiul Celui Preaînalt, că domnia şi stăpânia Lui vor fi total diferite faţă de cele ale acestei lumi, că cele de mult promise şi pregătite, începând cu patriarhul Iacov, acum se împlinesc. Cum va fi aceasta, deoarece Fecioara nu cunoaşte bărbat? (Luca 1, 34). Această întrebare curajoasă demonstrează o trăire înaltă duhovnicească, ea fiind expresia unei îndrăzneli, rod al libertăţii conştiente şi libere. Dumnezeu nu doreşte ca lucrarea Lui să se facă într-un mod enigmatic, dictatorial, de aceea vine arhanghelul Gavriil pătrunzând în lumea văzută a cetăţii Nazaretului pentru a-i descoperi Fecioarei taina cea mai presus de fire ce avea să se lucreze în propria ei persoană. Într-o clipă, trimisul cel ceresc descoperă celei pline de har şi bucurie modul tainic de nepătruns al coborârii lui Dumnezeu între oameni. „Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri“ (Luca 1, 35).

Răspunsul Mariei a fost răspunsul întregii creaţii

Vasul cel ales - floarea şi mlădiţa omenirii, uşa cerului şi mângâierea neamului omenesc - devine locul în care se concentrează lucrarea prin umbrire a Preasfintei Treimi, spre a face cu putinţă unirea Fiului lui Dumnezeu cu firea noastră omenească, prezenţa lucrării Duhului Sfânt în inima ei o face să primească descoperirea fără teamă şi mirare. Ca argument al întăririi celor profeţite, îngerul Domnului îi reaminteşte de Elisabeta, care a biruit legile firii, având fiu în pântece la bătrâneţea şi vârsta ei înaintată.

Prezenţa lui Dumnezeu simţită şi trăită de-a lungul istoriei mântuirii noastre se face vizibilă printr-un nor care umbreşte  în mod tainic. La Schimbarea la Faţă a Domnului pe Muntele Tabor, un nor luminos i-a umbrit şi glas din cer a spus: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, de El să ascultaţi“ (Luca 9, 34; Marcu 9, 7). Darea Legii pe Muntele Sinai s-a făcut în prezenţa poporului, dar din nor a grăit Domnul către Moise (Ieşire 20, 16), sfinţirea templului din Ierusalim s-a făcut prin prezenţa lui Dumnezeu în nor (III Regi 8, 11). Acum Fecioara Maria devine locaş al Celui Veşnic, fiind umbrită de prezenţa Lui, care prin ea îşi face cunoscută lucrarea spre mântuirea oamenilor.

Răspunsul Mariei a fost răspunsul întregii creaţii care a consimţit, dându-şi acordul să primească pe Creatorul ei, împrumutându-i firea ei umană, mântuirea omului nefăcându-se independent şi samavolnic faţă de om, ci a fost necesară rostirea şi acceptarea ca planul lui Dumnezeu să se împlinească.

Atitudinea Preasfintei Fecioare demonstrează o adâncă stare de smerenie. Ascultând mesajul cerului, nu se îndoieşte, deşi, după legile creaţiei, taina întrupării rămâne de neexplicat, însă ea lasă harul să lucreze şi nu se îndoieşte că cele promise se vor împlini. Ea nu cere niciun semn ca Zaharia, tatăl Înaintemergătorului Ioan, ci crede că cele vestite de către înger se vor împlini întocmai aşa cum le-a primit.

Prin lucrarea Duhului Sfânt, ea va deveni imagine şi simbol tainic al Bisericii, deoarece, dacă Eva prin amăgire şi cădere a vitregit lumea de prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh, Maria deschide, odată cu vestea cea bună pe care o primeşte, o nouă etapă în istoria mântuirii lumii, redând şi făcând vizibilă lucrarea Sfântului Duh, devenind primul dintre pământeni în care Duhul Sfânt va coborî şi va rămâne, răspândind lumină şi sfinţire asupra neamului omenesc.

Ceea ce-L deosebeşte pe Mântuitorul Iisus Hristos de ceilalţi oameni este faptul că El vine în lume diferit de ceilalţi muritori, însuşindu-Şi ceea ce este omenesc şi asumându-Şi firea umană afară de păcat, dar în acelaşi timp unind-o cu cea dumnezeiască în Persoana Sa. Fecioara este Născătoare de Dumnezeu deoarece Cel ce este Dumnezeu din veci îşi ia din trupul ei omenitatea, dar îl sfinţeşte pe cel din urmă, ea fiind prima făptură în care se întâlnesc dumnezeiescul cu omenescul, veşnicia cu timpul, cerescul cu pământescul. Fiul lui Dumnezeu va fi Fiul Omului, Cel care va descoperi lumii taina veşnicului şi nevăzutului Dumnezeu. Maria devine mamă prin cuvântul şi asumarea  ei, prin ascultarea şi smerenia ei. Sfântul Luca menţionează că îngerul a plecat de la ea (Luca 1, 38), ora cea mare a întâlnirii cu trimisul Domnului a luat sfârşit, ea rămâne cu misiunea de a merge pe calea pe care şi-a asumat-o, trecând prin multe încercări, de la bănuiala dreptului Iosif până la Golgota crucii, sufletul ei fiind purtător al crucii şi al sabiei, căci în lumea aceasta cele bune cu multă trudă şi sacrificiu se împlinesc.

Cântarea Maicii Domnului, rezumatul aşteptărilor lui Israel

După momentul acesta unic al istoriei omenirii, Sfânta Evanghelie menţionează plecarea ei către Elisabeta în ţinutul muntos al Iudeii, pentru că aceasta putea fi singura pământeană căreia i se putea împărtăşi cele petrecute în Nazaret. În momentul intrării în casa Elisabetei, aceasta, perfect conştientă de minunea pe care o trăia, intuieşte că mişcarea pruncului în pântecele ei era o mărturie a bucuriei cereşti, care se va învrednici să atingă pe Cel ce este izvorul bucuriei a toată lumea. În ciuda lucrării şi prezenţei Duhului Sfânt, şi Maria, şi Elisabeta rămân în limitele reale şi nu devin extaziate. Una dintre cele mai mari minuni ale Sfintei Evanghelii este aceea că pătrunderea lucrării lui Dumnezeu în viaţa omenirii nu-i anihilează acesteia luciditatea, libertatea şi firescul, ci, dimpotrivă, harul deschide mintea pentru a percepe adevăruri mai presus de fire. Emoţia Elisabetei manifestată prin glasul cel mare (puternic) (Luca 1, 42) demonstrează că Noul Testament începe cu o bucurie de negrăit, izvorâtă din întâlnirea directă şi nemijlocită a dumnezeiescului cu omenescul.

Pentru prima dată în istorie Fecioara este numită Maica Domnului (Luca 1, 43), deşi ea era mai tânără decât Elisabeta, aceasta devenind purtătoarea unei revelaţii pe care a avut-o în momentul întâlnirii cu cea dintâi. Cuvintele ei au adus Fecioarei o bucurie de negrăit, confirmându-i că ceea ce auzise ea de la înger nu era rezultatul unei iluzii, ci ceea ce îi spune Elisabeta nu este decât mărturisirea unei trăiri interioare care avea darul de a mângâia pe cea care a crezut cele spuse ei de Domnul, numind-o fericită şi binecuvântată.

În imnul de preamărire pe care Fecioara îl înalţă se simte influenţa şi limbajul biblic pe care Fecioara îl stăpânea. Speranţa şi aşteptarea venirii Mântuitorului transmise în fiecare generaţie urmau curând a se împlini. Din acest motiv, toate etniile (popoarele) o vor ferici şi lăuda (Luca 1, 48). În fiinţa ei se vor întâlni două lumi (etape istorice), lumea cea veche şi lumea cea nouă a harului şi iertării.

Maica Domnului face în această cântare un rezumat al aşteptărilor lui Israel, aşteptări care nu au fost zadarnice, începând cu patriarhul Avraam şi întreaga lui descendenţă, mulţi ca stelele cerului şi ca nisipul mării. Ea îl preamăreşte, mulţumindu-I lui Dumnezeu că El a îngăduit ca din trupul ei Fiul lui Dumnezeu să împrumute firea omenească, demonstrând că întreaga istorie a lui Israel plină de tensiuni şi încercări se concentra pe această aşteptare: „A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-şi aducă aminte de mila Sa, cum a grăit părinţilor noştri în veac“ (Luca 1, 54-55).

Printr-o viziune profetică, ea prevede prăbuşirea şi efemeritatea strădaniilor omeneşti. Dumnezeu, risipind pe cei mândri, caută cu bunăvoinţă la cei smeriţi, dispreţuiţi, uitaţi şi părăsiţi: „A căutat spre smerenia roabei sale“ (Luca 1, 48), o anticipare a învăţăturii expuse în cele nouă Fericiri.

Mesajul acestei mari sărbători este cel de mângâiere şi deplină încredere în lucrarea lui Dumnezeu, care este diametral diferită de cea omenească. Ascultarea de El şi împlinirea poruncilor Lui înseamnă viaţă şi bucurie nepieritoare. Lumea care trăieşte din surogatele bucuriilor părelnice trebuie să înţeleagă că adevărata bucurie nu i-o poate oferi nimic din ceea ce este pământesc. Îngerii Domnului nu încetează de a aduce bucurii celor care aşteaptă cu răbdare, credinţă şi multă bunătate lucrarea lui Dumnezeu în viaţa lor.

Pilda Maicii Domnului vorbeşte din plin, ea nu încetează a fi mamă celor din nevoi, pentru că ea a cunoscut toate necazurile şi suferinţele nedreptăţii care au venit asupra Fiului ei, fiind început bucuriei şi mângâiere veşnică celor întristaţi!