„Omul orb vindecat devine un dascăl al credinței pentru toți oamenii suferinzi”

Pasajul evanghelic de la Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan (9, 1-38), rânduit pentru a fi citit în Duminica a 6-a după Paști, amintește de minunea vindecării orbului din naștere de către Mântuitorul Iisus Hristos. În cuvântul de învățătură rostit duminică, 17 mai 2026, la Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reședinței Patriarhale, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a subliniat că „omul orb vindecat devine un dascăl al credinței pentru toți oamenii suferinzi”.

În cuvântul său de învățătură, Patriarhul României a explicat că Domnul Iisus Hristos a respins o credință falsă a vremii Sale, cea a reîncarnării sau a transmigrației sufletului: „Scopul Evangheliei de astăzi este de a arăta că, uneori, mai ușor cred în Hristos și Îl mărturisesc unii oameni orbi din naștere, decât alții care, deși văd cu ochii trupești, nu cred în El și în dumnezeirea Lui. Cu alte cuvinte, Evanghelia ne învață că mai mare boală este necredința sau orbirea spirituală a omului decât orbirea lui trupească, sau că mai ușor se vindecă cineva de orbirea trupească decât de orbirea sufletească a necredinței. Orbul despre care vorbește Evanghelia de astăzi nu a cerut nimănui să-L vindece. El a fost doar văzut de Domnul Iisus Hristos și de ucenicii Săi, care L-au întrebat pe Iisus dacă omul acesta este orb pentru că a păcătuit el sau părinții lui. Iar Domnul Iisus le-a răspuns că nu a păcătuit nici el, nici părinții lui, ci s-a născut orb pentru ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Cum putea cineva să păcătuiască înainte de a se naște? Desigur, la prima vedere, întrebarea nu avea rost, dar Domnul Iisus Hristos a răspuns că nu a păcătuit nici cel orb, nici părinții lui, pentru a respinge credința falsă a unora dintre iudei, împrumutată de la păgâni, mai precis de la filosoful Platon, și anume că uneori sufletul unui om care a păcătuit mult, la ieșirea lui din trup, intră în alt om sau într-un copil care se naște și petrece încă o viață pe pământ în alt trup, spre a se curăța sau a se elibera de păcatele lui anterioare, prin suferințe”.

În continuare, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a pus în lumină că spălarea la scăldătoarea Siloamului prefigurează Taina Sfântului Botez: „Iisus, pentru a arăta că El este Cel care l-a creat pe om, acum îl vindecă pe orbul din naștere creând din salivă și din lut ochii care lipseau. Sfântul Ambrozie spune: «Creatorul poate completa ceea ce lipsește creaturii», și ca atare, El S-a aplecat și a repetat gestul de la crearea omului, unind saliva cu pământul sau țărâna, amestecând-o, și a uns ochii orbului, care lipseau de fapt. Doar locul unde trebuiau să fie ochii a fost uns cu tină, pentru a scoate în evidență mai mult faptul că este orb și pentru a atrage atenția că el, atunci când merge la scăldătoarea Siloamului, care înseamnă „trimis”, merge ca unul care este orb, dar se întoarce ca un văzător. Tot Sfântul Ambrozie al Milanului spune că atunci când Iisus S-a atins de orb, prin faptul că a uns locul ochilor cu tină, atunci El i-a transmis Duhul Său, harul Său, încât spălarea în scăldătoarea Siloamului a fost o prefigurare a botezului. Prin botezul acesta de la scăldătoarea Siloamului, la porunca lui Iisus, orbul din naștere primește două vederi: o vedere fizică, cu ochii trupului, și o vedere duhovnicească, cu ochii sufletului. De aceea el crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Prin această lucrare sfântă a lui Iisus asupra lui, el a primit vederea trupească, dar și vederea duhovnicească numită credință. Prin credință, omul vede prezența și lucrarea lui Dumnezeu în creație, și în viața oamenilor. De aceea, zice Sfântul Ambrozie, că atunci când Iisus a amestecat salivă și țărână, El a dăruit ceva din interiorul Lui. Saliva era din interiorul lui Iisus, voind să simbolizeze partea duhovnicească, prezența duhovnicească a lui Hristos în vindecarea orbului”.

La final, Întâistătătorul Bisericii noastre a punctat că orbul vindecat devine un dascăl al credinței în fața formelor actuale de necredință: „Omul orb vindecat devine un dascăl al credinței pentru toți oamenii suferinzi. Astăzi, necredința, ca incapacitate spirituală a unor oameni de a crede în Dumnezeu, Creatorul universului și al omului, Cel descoperit lumii în mod deplin prin și în Iisus Hristos, se manifestă în multe forme: ateismul sau ostilitatea față de religie, nihilismul sau indiferența față de valorile credinței, secularizarea sau diminuarea vieții spirituale până la uitarea de Dumnezeu și de Biserică. Acești oameni se comportă sicut Deus non daretur, ca și când Dumnezeu nu ar exista, se comportă în creația făcută de Dumnezeu ca și când Dumnezeu nu există. Însă, adesea, oamenii care au trecut prin suferință și au cunoscut ajutorul lui Dumnezeu, ca eliberare de păcate și vindecare de boală, sporesc în credință ca fiind vedere duhovnicească a prezenței și lucrării lui Dumnezeu în viața omului. Desigur, este mult mai bine să sporim în credință fără a trece prin suferință, ci doar prin înmulțirea rugăciunii și a faptelor bune, ca răspuns al nostru la iubirea lui Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul, Care ne dăruiește viața și sănătatea, ajutorul și înțelepciunea de a trăi viața în comuniunea familiei și a societății. În concluzie, Evanghelia de astăzi ne arată cum un orb din naștere a devenit văzător și credincios mărturisitor al dumnezeirii lui Iisus Hristos, iar unii dintre cărturarii farisei, care vedeau trupește, au rămas în orbirea lor spirituală, refuzând să creadă că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. De asemenea, înțelegem că Dumnezeu poate face dintr-un om infirm sau bolnav un dascăl al credinței, un mărturisitor sau un trimis al Său în lume pentru a lumina pe alții și cât de mare este iubirea lui Dumnezeu, cât de mare este lucrarea harului lui Dumnezeu în oameni”.