▲ Judecata universală este numită înfricoşătoare pentru că ne judecă pentru binele pe care am fi putut să-l facem şi nu l-am săvârşit ▲ Împărăţia lui Dumnezeu a fost pregătită de la întemeierea lumii pentru oamenii cei milostivi, iar iadul - pentru îngerii cei răzvrătiţi, mândri, nerecunoscători şi fără smerenie ▲ Să nu ne scuzăm că ne aflăm în criză economică, deoarece putem face milostenie şi cu un cuvânt bun ▲
Acestea sunt câteva dintre ideile cuvântului rostit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, ieri, în Paraclisul Reşedinţei patriarhale. Preafericirea Sa a menţionat că Sfinţii Părinţi ai Bisericii au rânduit ca în Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi - prăznuită ieri - să ne arate că iubirea milostivă a lui Dumnezeu din Evanghelia Duminicii fiului risipitor nu trebuie folosită ca scuză pentru nesăvârşirea faptelor bune. „Nu trebuie să spunem că, dacă Dumnezeu este atât de milostiv, încât iartă toate păcatele noastre, ca urmare a pocăinţei, noi nu mai avem nimic de făcut. Această Evanghelie a faptelor bune, a milosteniei, ne arată că nu este de ajuns să ne rugăm în mod smerit sau nu este îndeajuns să ne pocăim sincer, ci trebuie şi să săvârşim faptele iubirii creştine, izvorâte din prezenţa iubitoare a lui Hristos în viaţa noastră“.
Judecata universală este numită înfricoşătoare pentru că nu judecă doar faptele rele pe care le-am făcut, ci, în mod surprinzător şi înfricoşător, ne judecă pentru „binele pe care am fi putut să-l facem şi nu l-am săvârşit, sau n-am ajutat toţi oamenii care au avut nevoie de prezenţa noastră iubitoare, de un cuvânt bun, de o faptă bună, de o ajutorare grabnică“, a continuat Patriarhul Daniel. Mântuitorul va judeca nu numai persoanele, ci şi popoarele: „El ne va împărţi în două categorii, indiferent de popor, profesiune, rang; vom fi împărţiţi în milostivi şi nemilostivi, în cei ce au iubit pe semenii lor şi cei ce au fost indiferenţi la suferinţa, singurătatea şi nevoia celorlalţi“.
Iadul n-a fost pregătit pentru oameni
„Împărăţia lui Dumnezeu cel Milostiv a fost pregătită de la întemeierea lumii pentru oamenii cei milostivi, care se aseamănă cu El prin iubire smerită şi darnică, generoasă. Iar iadul, spune Evanghelia, a fost pregătit pentru diavolul şi îngerii lui, nu pentru oameni, ci pentru îngerii care s-au răzvrătit, care au fost mândri şi n-au avut în ei nici smerenie, nici recunoştinţă faţă de Creatorul lor“. Evanghelia mai spune că iadul este foc veşnic, identificat de Părinţii Bisericii Ortodoxe cu iubirea lui Dumnezeu căreia nu i s-a răspuns, şi care creează în conştiinţa celor nerecunoscători o mustrare permanentă ca un foc, ca o grămadă de cărbuni aprinşi pe cap. „Focul cel veşnic este golul, regretul, suferinţa că nu s-a răspuns iubirii milostive a lui Dumnezeu. De aceea, în picturile mănăstirilor noastre din Moldova focul izvorăşte de sub tronul Judecătorului“. Preafericitul Părinte i-a amintit şi pe drepţii care răspund iubirii lui Dumnezeu, ce primesc lumină şi bucurie, în opoziţie cu cei care n-au răspuns, care primesc „focul conştiinţei neîmpăcate cu Dumnezeu şi cu semenii, focul libertăţii neroditoare“. „Evanghelia Înfricoşătoarei Judecăţi este o evaluare a libertăţii noastre. Dacă am fost indiferenţi la cei din jur, vom face experienţa vidului de iubire din sufletul nostru, care se amplifică şi se eternizează, precum focul cel veşnic“.
„Putem face milostenie şi cu un cuvânt bun“
Părintele nostru Patriarh a scos în evidenţă şi rolul milosteniei de la începutul creştinismului până astăzi. În primele veacuri, milostenia era nedespărţită de săvârşirea Sfintei Liturghii. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful (prin anul 150) spunea că darurile aduse de credincioşi la altar erau „imediat, după Liturghie, dăruite celor nevoiaşi“. „Aceasta era unitatea dintre Liturghie şi filantropie, dintre iubirea faţă de Dumnezeu în rugăciune şi iubirea faţă de semeni în fapte bune“, a spus Întâistătătorul Bisericii noastre. Mai târziu, în secolul al IV-lea, Sfântul Vasile cel Mare a trecut de la forma spontană şi episodică a milosteniei la forma organizată, instituţionalizată. „Iubirea milostivă de la Liturghie s-a transformat în iubire milostivă permanentă şi organizată sistematic în case construite pentru bolnavi, bătrâni, copii orfani, pentru primirea pelerinilor în jurul bisericii, deci tot într-o legătură cu Liturghia“. Din exemplul lui s-au inspirat ierarhii. În Săptămâna Patimilor, împăratul bizantin participa la slujbe, iar la sfârşitul lor, vizita căminele de bătrâni, de orfani şi oferea Bisericii o mare sumă de bani pentru opera filantropică, de caritate. Domnitorii români au urmat exemplul construind mănăstiri, pe care le-au dotat cu averi, pentru a ajuta pe nevoiaşi. Aşa s-au înfiinţat primele şcoli, bolniţe, farmacii, spitale.
Părintele Patriah Daniel a îndemnat la încurajarea tuturor preoţilor de caritate din spitale, penitenciare, unităţi militare, din cimitire, care au grijă de familiile îndoliate, ajutându-i prin toate formele instituţionalizate de milostenie. „Evanghelia ne îndeamnă să nu ne scuzăm pentru că ne aflăm în criză economică, deoarece putem face milostenie şi cu un cuvânt bun, şi cu o faptă bună, şi cu prezenţa noastră la căpătâiul unui bolnav, într-o casă unde oamenii sunt săraci şi singuri. Şi, astfel, dacă avem iubirea lui Hristos în inima noastră, mâinile noastre devin mâinile iubirii lui Hristos prin milostenie“.
.jpg)
