„Neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat“

Ieşirea la propovăduire a Mântuitorului nu a însemnat o simplă predicare către mulţimi, ci a fost însoţită de o multitudine de semne şi minuni. Vestirea Împărăţiei cerurilor prin cuvânt a fost întărită şi dovedită de vindecările şi semnele pe care Mântuitorul a binevoit să le dăruiască oamenilor.

 

 

Vindecările bolnavilor şi celor posedaţi de demoni au constituit astfel o pregustare a Împărăţiei cerurilor, unde, precum ştim, bolile nu mai pot afecta fragila fiinţă umană.

 

 

Fără îndoială, vindecarea sufletească şi cea trupească nu pot fi separate în două entităţi diferite. Dacă sufletul nostru căpătă vindecarea de păcatele şi patimile sale, atunci şi trupul va fi părtaş la această vindecare. Pe de altă parte, vindecarea trupului umple şi sufletul de bucurie şi nădejde că lucrurile merg pe un făgaş bun. Vom începe analiza textelor nou-testamentare cu un cuvânt al Mântuitorului care pare că se adresează mai întâi vindecării sufleteşti: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă“ (Marcu 2, 17). Analogia utilizată aici de Mântuitorul este una care va deveni un veritabil laitmotiv în scrierile Sfinţilor Părinţi de mai târziu. Vindecarea sufletească este asemenea celei trupeşti. Pentru a o obţine, avem nevoie de un doctor, iar Doctorul sufletelor şi al trupurilor (ca să folosim o expresie bine-cunoscută din slujba Tainei Sfântului Maslu) ne-o oferă atunci când ne pocăim de relele săvârşite. Fără această pocăinţă însă, nu putem vorbi de vindecare. Aşadar, dacă pentru vindecarea sufletească este necesară pocăinţa, considerăm că ea este necesară şi pentru vindecarea trupească. În lipsa pocăinţei este posibil să nu observăm că boala noastră are la origine un păcat. Există unele boli nervoase care apar datorită mâniei excesive, la fel cum bolile venerice se nasc adesea din desfrânare. Slăbiciunile trupeşti şi bolile în general pot fi adesea efectul unor patimi, dar, dacă nu ne căim, ne va fi greu să identificăm cauzele aflate în discuţie. Un exemplu minunat al modului cum vindecarea sufletească este însoţită adesea şi de cea trupească este oferit de momentul reabilitării slăbănogului din Capernaum. Mântuitorul îi iartă acestuia păcatele, dar pentru că fariseii şi cărturarii prezenţi considerau că acest lucru este imposibil, el vindecă de asemenea şi neputinţa trupească a acestuia: „Ce cugetaţi în inimile voastre? Ce este mai uşor? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală şi umblă? Iar ca să ştiţi că Fiul Omului are pe pământ putere să ierte păcatele, a zis slăbănogului: Ţie îţi zic: Scoală-te, ia patul tău şi mergi la casa ta“ (Luca 5, 22-24). Vindecarea sufletească este infinit mai dificilă decât cea trupească. Nu întâmplător, Mântuitorul le spunea adesea celor pe care îi vindeca: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău“ (Ioan 5, 14). Boala trupească vine şi pleacă adesea repede, dar boala sufletească este cu greu vindecată şi numai după un proces lung şi dificil.

 

 

Sunt foarte multe pasaje în care ne sunt relatate vindecări minunate ale Mântuitorului faţă de cei bolnavi. Nu ne vom concentra aici decât asupra celor mai importante dintre acestea. Spre exemplu, Sfântul Evanghelist Luca ne spune următoarele: „Dar apunând soarele, toţi câţi aveau bolnavi de felurite boli îi aduceau la El; iar El, punându-Şi mâinile pe fiecare dintre ei, îi făcea sănătoşi“ (4, 40). Sfântul Evanghelist Marcu ne relatează următoarele: „Iar când s-a făcut seară şi soarele apusese, au adus la El pe toţi bolnavii şi demonizaţii. Şi toată cetatea era adunată la uşă. Şi a tămăduit pe mulţi care pătimeau de felurite boli şi demoni mulţi a alungat“ (1, 32-34). Sfântul Evanghelist Matei ne spune şi el: „Şi făcându-se seară, au adus la El mulţi demonizaţi şi a scos duhurile cu cuvântul şi pe toţi cei bolnavi i-a vindecat, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia proorocul, care zice: «Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat»“ (8, 16-17). Iar în alt loc ne spune: „Şi, cunoscându-L, oamenii locului aceluia au trimis în tot acel ţinut şi au adus la El pe toţi bolnavii. Şi-L rugau ca numai să se atingă de poala hainei Lui; şi câţi se atingeau se vindecau“ (14, 35-36). Sfântul Evanghelist Ioan precizează: „După acestea, Iisus S-a dus dincolo de marea Galileii, în părţile Tiberiadei. Şi a mers după El mulţime multă, pentru că vedeau minunile pe care le făcea cu cei bolnavi“ (6, 1-2). 

Am oferit toate aceste citate pentru că ele cuprind informaţii importante cu privire la diverse aspecte legate de vindecarea bolnavilor de către Hristos. În primul rând, Sfântul Evanghelist Luca ne dezvăluie că Mântuitorul vindeca prin punerea mâinilor. Acest gest va fi preluat în cadrul Tainei Maslului, deşi el a dispărut în Răsărit şi acum este păstrat preponderent în Apus (în Răsărit se pune Evanghelia deschisă pe capul bolnavului). Sfântul Evanghelist Marcu ne dezvăluie că bolnavii nu constituiau singura categorie care căuta vindecarea de la Mântuitorul, ci şi demonizaţii. Atât boala, cât şi posedarea demonică erau considerate drept urmări ale păcatelor. Sfântul Evanghelist Matei ne oferă o descriere similară, dar citează un cuvânt profund al proorocului Isaia ca mărturie adiţională: „Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre a purtat“. Nu ni se spune nicăieri în Evanghelii că Mântuitorul ar fi fost vreodată bolnav. Această purtare a bolilor şi neputinţelor reprezintă o îndurare a lor alături de cei care sufereau şi aveau nevoie nu numai de vindecare, ci şi de mângâiere şi încurajare. Această purtare a bolilor este un act de compasiune şi iubire a Mântuitorului faţă de cei bolnavi. El suferă alături de noi ori de câte ori suntem în dureri sau necazuri. Sfântul Evanghelist Matei ne mai dezvăluie că bolnavii se vindecau adesea doar atingându-se de poala hainei Mântuitorului, un element care se va repeta mai târziu cu vindecările efectuate de sfinţi prin diverse obiecte sau veşminte care intraseră în contact cu trupul lor. Vom detalia această idee în următorul material, când vom face referire şi la vindecările Sfinţilor Apostoli. Sfântul Evanghelist Ioan subliniază efectul pe care vindecările minunate îl aveau asupra mulţimilor. Acestea din urmă veneau după Mântuitorul pentru că auziseră de vindecările extraordinare pe care El le făcuse.

 

 

Credinţa este considerată în majoritatea cazurilor de vindecări minunate relatate în Evanghelii drept singura condiţie indispensabilă. Mântuitorul îi întreabă pe cei doi orbi înainte de a-i vindeca dacă ei cred că El poate să facă acest lucru (Matei 9, 27-31). De asemenea, tatăl copilului lunatic este confruntat cu o afirmaţie asemănătoare („De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui care crede“ - Marcu 9, 23). Vindecarea nu era exclusiv un act divin, era un răspuns la credinţa persoanei bolnave că Persoana aflată în faţa sa o poate izbăvi de suferinţă şi durere. Până în prezent, această regulă nu s-a schimbat absolut deloc. Ştiinţa a demonstrat că oamenii care au o credinţă puternică se pot vindeca şi recupera mult mai repede decât cei indiferenţi. Nu forţa fizică este cea care ne izbăveşte de boală, deşi ea este importantă în procesul de luptă împotriva virusului, ci credinţa puternică în Cel care poartă împreună cu noi suferinţa şi durerea vieţii noastre...