„Orbul vindecat mărturisește dumnezeirea lui Iisus Hristos”

Biserica Ortodoxă a celebrat astăzi Duminica a 6-a după Paști, Sfânta Evanghelie citită în cadrul Sfintei Liturghii relatând minunea vindecării orbului din naștere. Cu acest prilej, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învățătură în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reședința Patriarhală, în care a explicat simbolismul gesturilor Mântuitorului în actul de vindecare a orbului, precum și modul în care tămăduirea l-a schimbat pe cel din urmă, transformându-l în mărturisitor al dumnezeirii lui Iisus Hristos.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a prezentat la început trei în­vățături care se desprind din Evanghelia acestei duminici. „În primul rând, boala nu este întotdeauna plată a păcatului, ci poate fi și prilej de lucrare tainică a lui Dumnezeu în lume pentru întărirea credinței oamenilor. În al doilea rând, vindecarea orbului din naș­tere îl face pe acesta credincios și mărturisitor curajos al puterii vindecătoare și a dumnezeirii lui Iisus Hristos. În al treilea rând, credința este vedere duhovnicească a pre­zenței și lucrării lui Dumnezeu în lume și în viața oame­nilor, dar și arvună a bucuriei din Împărăția cerurilor”, a afirmat Preafericirea Sa.

Explicând modul deosebit în care Mântuitorul l-a vindecat pe orbul din naștere, Patriarhul României a vorbit despre simbolismul gesturilor Mântuitorului în făptuirea actului tămăduitor asupra persoanei nevăzătoare.

„Evanghelia Duminicii a 6-a după Paști continuă șirul Evangheliilor de după sărbătoarea Învierii Domnului în care se arată puterea Sa dumnezeiască vindecătoare, ­înnoitoare de viață și dătătoare de bucurie cerească. Este bunătatea milostivă a lui Hristos care vindecă. Cei care au tâlcuit această Evanghelie ne arată sensurile duhovni­cești ale lucrării lui Iisus. Mai întâi, El Se apleacă și amestecă salivă cu praf pentru a face tină. Prin aceasta ne arată simbolic că El este Făcătorul cerului și al pământului și Cel care, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, a creat pe om. Dum­nezeu-Cuvântul, Fiul Cel veșnic al lui Dumnezeu, Care a luat lut și a modelat pe om și a suflat în fața lui suflare de viață, este Cel care acum completează ceea ce lipsește când natura umană a devenit infirmă sau suferindă și reface ochiul acestui orb din naș­tere, arătând puterea Sa vindecătoare izvorâtă din iubire milostivă. Prin aceasta, El este Dătător de viață nouă, de sănătate, dar și de înțelegere duhovnicească. Orbul a trebuit să meargă la scăldătoarea Siloamului cu fața unsă cu tină pentru ca cei care erau prezenți acolo să vadă smerita lor ascultare, o ascultare bazată pe credință, dar și pentru a remarca noutatea vindecării. Acest orb din naștere care avea fața unsă cu tină atrăgea atenția asupra sa. Oamenii au observat că este nevăzător, dar el a făcut ascultare din credință smerită și n-a întrebat de ce trebuie să meargă acolo, ci s-a dus, având credința că Hristos Iisus îl ajută să ajungă acolo și să se spele”, a explicat Preafericirea Sa.

Vorbind despre roadele acestei vindecări minunate asupra omului nevăzător, Întâistătătorul Bisericii noastre a arătat faptul că pe lângă vederea trupească, cel ce fusese mai înainte orb a dobândit și o vedere duhovnicească și curajul mărturisirii dumnezeirii lui Iisus.

„Sfinții Părinți atrag atenția că atunci când s-a spălat în scăldătoarea Siloamului a primit vederea trupească, dar și o vedere duhovnicească, întărindu-și credința că Cel care l-a vindecat lucrează cu putere dumnezeiască, iar alți Părinți, ca Sfântul Ambrozie al Mediolanului, spun că Iisus, prin saliva Sa, a arătat puterea Lui lăuntrică de a lumina sufletul și trupul și a dăruit lumina credinței celor care se botează. Așadar, această spălare era un fel de botez al celui care a fost vindecat. De aceea, el a ajuns să-L mărturisească pe Iisus nu doar ca vindecător al său, ci și ca Fiu al lui Dumnezeu și I s-a închinat Lui. Vedem că, pe lângă vindecarea trupească, acest om a primit și darul unei lumini duhov­nicești care este credința, care înseamnă vederea duhovnicească a prezenței și lucrării lui Dumnezeu în lume. Evanghelia pune în contrast două atitudini: un orb din naștere ajunge să devină mărturisitor al puterii vindecătoare a lui Iisus și al dumnezeirii Lui, pe când fariseii, care Îl invidiau pe Iisus pentru că atrage multă lume la El prin vindecări minunate, nu credeau că Iisus este Mesia. Astfel, Evanghelia ne arată că mai degrabă un orb din naștere mărturisește pe Dumnezeu, decât fariseii care se considerau învățați, dar care erau invidioși și răutăcioși și nu au crezut în Iisus Hristos. Așadar, orbirea spirituală sau necredința este o boală mai grea decât nevederea fizică. De aceea, Mântuitorul spune: «Eu sunt Lumina lumii». Aceasta înseamnă sensul prim și ultimul al existenței, al universului și al vieții omului. Hristos dăruiește atât darul vederii fizice, cât și al vederii duhovnicești, iar vederea duhovnicească înseamnă o simțire duhovnicească a prezenței și lucrării lui Dumnezeu în lume. Credința sfinților este o vedere dincolo de vederea lucrurilor materiale, este o vedere care dă sens existenței, care sesizează lucrarea harului dumnezeiesc în lume, în viața oamenilor și în întâmplările vieții. Nimic nu este întâmplător, ci totul este proniator, adică prin lucrările Sale, Dumnezeu ne atrage atenția asupra sensului ultim al vieții omului pe pământ, anume prin credință să dobândească mântuirea și fericita existență în Împărăția cerurilor”, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.