Privind de pe Cruce

Se spune despre filosoful Diogene Cinicul că, odată, aprinzând o lampă în plină zi, umbla încoace şi încolo spunând: „Caut un om“ (D. Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, VI, 51). În această apoftegmă, Diogene este un hermeneut; dar, deşi are fler, îi lipseşte cheia autentică de interpretare a realităţii.

Creştinul îl caută pe om înlăuntrul său, nu în piaţa publică, nu în exterior. Odată cu Întruparea Cuvântului, ceea ce odinioară era cel mai de preţ lucru pe pământ, deci ceea ce era exterior, Sfânta Sfintelor din Templul de la Ierusalim, devine interior (inima fiecărui om devine altar al Marelui Preot). Omul botezat priveşte din sine însuşi în afară; ceea ce are importanţă se găseşte în adâncul inimii şi nu în opacitatea lumii („Scara Împărăţiei se află în tine, ascunsă în inima ta“, Sfântul Isaac Sirul). Din acest motiv, nici canoanele Bisericii şi nici cele personale, date de duhovnic, nu pot ajuta cu nimic dacă penitentul nu îşi asumă propria persoană, cu poverile sale metafizice. Asumarea propriei persoane înseamnă responsabilitate, iar în viaţa duhovnicească responsabilitatea echivalează cu pocăinţa. Ştim că în greacă, metánoia (pocăinţa) înseamnă „schimbarea minţii“, dar, literal, cuvântul se traduce „dincolo de raţiune, peste gândire“. Adică, în creştinism, semnificaţia ultimă a lumii şi a propriei noastre vieţi nu o aflăm în sau prin raţiune. Lampa lui Diogene este lumina minţii purtată de dreptate; filosoful deplânge lipsa oamenilor integri. Or, pentru creştin, lumina sa este Hristos („Eu, Lumină am venit în lume“, In 12, 46). Tot Mântuitorul spune: „Să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor“ (Mt. 5, 12). Acest verset poate fi interpretat şi ca un îndemn la mărturisire. Să-L mărturisim pe Hristos. Cum? Plecând de la semnul Crucii. Autentica mărturisire este cea a asumării propriei cruci.

În parabola filosofică de la început, lampa este simbolul judecării aproapelui; şi într-adevăr, sursele antice ne înfăţişează un Diogene aspru biciuitor cu moravurile contemporanilor săi. Privind din adâncul inimii în afară, creştinul nu-şi va judeca aproapele, fiindcă unitatea lui de măsură, sistemul său metric are ca etalon Crucea. Cel răstignit pe cruce nu poate decât să-şi privească semenul, să observe prezenţa lui acolo, în faţa sa. Nici o altă poziţie decât cea a răstignirii. Nu cocoţat pe scrierile Părinţilor mai înainte de a fi devenit tu însuţi un cuvânt în Cartea Vieţii, nu de la amvon (dacă nu eşti preot), nici din dispreţul condescendent al unei superiorităţi dubioase. Perspectiva creştinului este cea de pe Cruce.

În durerea chinurilor, în asfixierea care îi curmă răsuflarea, mai poate un răstignit să-şi judece aproapele? Oare durerea sa nu este atât de copleşitoare încât risipeşte orice alt gând? Mai poate cineva, pe cruce fiind, să-şi împartă semenii pe categorii, pe tipare, să-i limiteze la simple caractere, sau, şi mai rău (că tot e la modă), pe numere? Şi dacă nu, cum îşi priveşte cel răstignit aproapele? Aşa cum este. Aşa cum apare el reflectat pe retina celui răstignit. Nimic mai mult. De ce ne complicăm inutil şi vrem NOI să vedem mai mult decât avem în faţa ochilor? Oare nu este această dorinţă o siluire a persoanei aproapelui? Oare nu acesta a fost şi unul dintre motivele pentru care Dumnezeu S-a mâniat pe David când a făcut acel prim recensământ inutil? Să-l privim pe aproapele nostru aşa cum vrea EL-APROAPELE să ne apară nouă. Evreii ar mai fi săvârşit deicidul dacă nu l-ar fi judecat, desconsiderat pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos? Ca să împlinească Sfatul de taină, Hristos nu cerea decât un singur lucru: să fie crezut (în limbaj cotidian, să-I fie luate de bune cuvintele). Dar ei L-au judecat: unii au zis că nu, cum să fie evreu, El e samarinean, şi încă unul posedat, sau că, dacă e evreu, e doar unul dintr-o familie modestă, cu mulţi copii, un aventurier-revoluţionar obligatoriu amestecat în vreo partidă (a zeloţilor, a fariseilor sau, mai eficient, a romanilor). Toţi au văzut altceva în El, mai puţin ceea ce afirma El Însuşi despre persoana Sa.

De ce să nu ne raportăm la aproapele nostru aşa cum vrea el şi nu aşa cum ni se pare nouă că e bine? Aşa cum vrea el (şi doar el) să ni se arate. De ce credem că facem dovadă de o iubire suprapământească dacă ni se pare că vedem în el nişte păcate care privesc doar persoana sa? Copiii nu judecă poveştile; nu analizează veridicitatea poveştilor. Au încredere în părintele povestitor. Noi de ce să nu ne încredem în Părin-tele care a semănat în jurul nostru aceste cuvinte, semenii noştri. Într-o carte monument pentru literatura secolului al XX-lea, am întâlnit şi afirmaţia următoare, care se potriveşte chestiunii judecării aproapelui: „...cel mai bun fel de a-i lua pe oameni, albi sau negri, este să-i iei drept exact ceea ce cred ei că sunt, şi pe urmă să-i laşi în plata Domnului“ (William Faulkner, Zgomotul şi furia, 1971, p.79).