Rugăminte neîmplinită

Adesea, viaţa noastră fiind umbrită de multe încercări, provocări, suferinţe şi neplăceri, cel ce trece prin astfel de situaţii doreşte să scape de ele. Cu orice preţ şi cât se poate de repede, mai ales acum, în secolul tehnicizat, când tot mai des se inoculează ideea de a primi totul, fără multă dăruire şi sacrificiu. Când totul pare realizabil, chiar şi cele mai imposibil de înfăptuit, omul contemporan se amăgeşte cu gândul că puterea şi poziţia, bunăstarea şi surplusul îi pot satisface toate dezideratele, de cele mai multe ori iluzorii şi fără dăinuire. Uneori, şi în viaţa duhovnicească, trăită şi simţită ca fiind mereu plină de împlinire şi bucurie netrecătoare, există tendinţa, bazată pe propria putere, înţelepciune, capacitate, statură şi poziţie, de a cere de la Dumnezeu lucruri ce nu sunt folositoare, ba chiar inutile.

Credinţa, împletită cu fapta cea bună, nu este un contract cu clauze şi profituri, ci reprezintă găsirea şi întoarcerea la statura omului firesc, de a fi mereu în legătură cu Izvorul vieţii, spre viaţă, de a împlini binele şi fapta cea bună spre mai bine, de a oferi altora spre a primi, de a aduce partea inimii sale spre a organiza în jurul lui pacea, armonia, bucuria, în locul atâtor minciuni, calomnieri, interese josnice bazate pe profit fără efort. Pentru că suntem în Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti, propun spre meditaţie episodul derulat în ultima călătorie (urcuş) a Mântuitorului Iisus Hristos spre cetatea aşezată pe Muntele Sionului, Ierusalimul.

"Nu ştiţi ce cereţi!"

Pe această ultimă cale, Domnul le profeţeşte încă o dată apostolilor Săi tragismul sfârşitului Său în Ierusalim, cu detalii de o precizie uimitoare. "Fiul Omului va fi osândit la moarte şi va fi predat în mâinile păgânilor. Aceştia Îl vor batjocori, scuipa, biciui, şi omorî, dar după trei zile va învia" (Marcu 10, 33-34).

Această afirmaţie tragică a produs nedumerirea apostolilor, uimirea şi teama: "Ei n-au înţeles nimic din acestea, căci cuvântul acesta era ascuns şi ei nu înţelegeau cele spuse" (Luca 18, 34).

Cât de departe erau ei în a înţelege cuvintele Domnului o prezintă atitudinea mamei fiilor lui Zevedeu, Salomeea, "care vine împreună cu fiii ei, Iacov şi Ioan, la Mântuitorul Hristos, cerându-I un favor" (Matei 20, 20).

Această femeie, mamă a celor doi apostoli foarte devotaţi şi apropiaţi Mântuitorului Hristos, era parte integrantă a grupului de femei pioase şi evlavioase care-L urmau pe Domnul Hristos, Îl slujeau din Galileea până în Ierusalim, iar aici vor rămâne la picioarele crucii, urmându-L până la uşa rece şi grea a mormântului.

Demersul acestei mame era unul firesc, aşa cum, din natura ei firească, orice mamă se gândeşte la proprii copii, pentru viitorul lor fiind capabilă de sacrificii mari.

Drumul Său, calea ultimă a Domnului spre Ierusalim de această dată, crea un fenomen de exaltare şi dorinţă de împlinire a timpului mesianic.

Aşa cum şi între ceilalţi exista ideea apropiatei împărăţii mesianice, la întrebarea Domnului provocată de prezenţa Salomeei şi a celor doi fii ai ei: "Ce voieşti?" (Matei 20, 21), ea răspunde fără echivoc, direct şi bine gândit: "Zi ca aceşti doi fii ai mei să stea unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta, în împărăţia Ta" (Matei 20, 21).

La prima lectură a acestei întâmplări, adaptând-o la mentalitatea timpului pe care-l trăim, cererea lor devine un lucru firesc. De ce nu să aibă un loc de cinste, care cere respect, favoruri, bunăstare, lipsă a grijii zilei de mâine cei care L-au urmat pe Domnul peste trei ani şi I-au fost alături? De ce să nu-şi asigure viitorul? Unii pentru aceasta plătesc preţ mare, fac sacrificii pentru o viaţă comodă şi, părelnic, fără responsabilităţi. Însă cele omeneşti adesea sunt foarte înşelătoare, amăgitoare, amestecate cu gânduri iluzorii, ca şi în precedenta întâmplare. Gânduri deşarte amăgeau pe cei trei, erau departe de realitatea cumplit de amară pe care o vor trăi, realitatea morţii, a unei morţi amestecate cu ură, răzbunare, în care se plătea binele cu răul, minciuna lua locul adevărului, răzbunarea nu mai cunoştea limite. Cu toate acestea, Salomeea şi cei doi fii ai ei erau siguri de puterea biruinţei Mântuitorului şi nu se sfiesc să pretindă întâietatea în posibila nouă împărăţie.

Cererea acestei femei mai exprimă şi o credinţă puternică, altoită pe o ambiţie fără limite. Ioan şi Iacov, care adesea au fost în cele mai importante momente ale vieţii Domnului, spre surprinderea celorlalţi, demonstrează încă o dată caracterul lor tineresc plin de zel, dorinţa de a nu fi întrecuţi de ceilalţi confraţi ai lor. Pentru ei, apropiata împărăţie însemna, ca şi pentru ceilalţi, instaurarea unei împărăţii pline de înflorire şi dominaţie a vechiului vis iudaic.

La această cerere, Mântuitorul Hristos răspunde direct şi categoric: "Nu ştiţi ce cereţi!" Aceste cuvinte dumnezeieşti rămân actuale până la sfârşitul istoriei, deoarece ele se adresează tuturor celor care cer lucruri nefolositoare, care la prima vedere par a fi de trebuinţă, dar care ascund în ele otrava amăgirii şi înşelării.

Spre a fi mai clar, Domnul adaugă: "Puteţi să beţi oare paharul pe care-l voi bea Eu şi cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezaţi?" Paharul simbolizează frecvent în Sfânta Scriptură suferinţa acceptată cu resemnare. În grădina Ghetsimani, Domnul va folosi acest termen în acelaşi sens, referindu-se la suferinţele şi moartea Sa. Botezul, de asemenea, este sinonim cu moartea Sa, care se apropia curând. Această întrebare adresată celor doi fraţi arată că ei nu au înţeles ce aştepta Mântuitorul Hristos de la ei. Răspunsul lor direct, fără prea multă chibzuire, - "Putem" - demască o îndrăzneală şi încredere prea mare în propriile puteri. Prin această afirmaţie ei şi-au asumat o răspundere imensă, ulterior nedezminţând-o.

Aceste legăminte asumate şi de nedezlegat, foarte primejdioase, sunt făcute de acei care vor ignora mereu semnificaţia propriei existenţe şi vocaţii. Strigătul spontan, plin de entuziasm, al celor doi fii ai Salomeei, "putem", descoperă şi latura dorinţei lor sincere de a fi alături de Învăţătorul şi Mântuitorul lor. Nu doar întâietatea, cinstea şi poziţia lor faţă de ceilalţi pot fi discutabile, ci şi dorinţa lor de a fi mereu cu Domnul. Acest cuvânt al lor dat şi asumat public prin ajutorul Sfântului Duh va fi împlinit pe mai târziu. Apostolul Petru va promite la Cina cea de Taină că îşi va sacrifica propria viaţă pentru Hristos, însă doar peste câteva ore Îl va nega şi se va lepăda de El. Astfel de promisiuni spontane, fără prea mult discernământ, sunt expresia unei prea mari încrederi în propriile puteri, în consecinţă fiind pline de tot felul de ispite şi provocări.

Minciuna şi ipocrizia sunt subiecte şi realităţi zilnice

Iisus Mântuitorul cunoştea cu exactitate viitorul şi martiriul celor doi, de aceea confirmă că ei vor lua paharul Lui şi se vor boteza cu botezul Lui, adăugând: "dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu" (Matei 20, 23). La prima lectură, cuvintele acestea produc nedumeriri, însă ele privesc stadiul final al împărăţiei, ajunsă în etapa ultimă a refacerii şi revenirii întregii creaţii la Dumnezeu. Hristos vine în lume să împlinească voia lui Dumnezeu, pentru a mântui lumea; în acest context înţelegem textul şi cuvintele Lui, pentru că împărăţia lui Dumnezeu îşi are începutul în El, Căruia îi aparţine hotărârea finală.

"Orice veţi cere de la Tatăl, în numele Meu vă va da" (Ioan 16, 23). Celor doi fii ai lui Zevedeu li se dă o lecţie finală de umilinţă, pentru că se arătaseră trufaşi şi stăpâni pe propriile puteri omeneşti. Să nu trecem cu vederea promisiunea Domnului pe cruce făcută tâlharului: "Astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23, 43), însă celor doi care-L întâmpinaseră cu o asemenea cerere surprinzătoare, bazată pe gânduri şi dorinţe omeneşti, le răspunde accentuând supunerea totală faţă de voinţa Tatălui.

Reacţia celorlalţi apostoli, firească şi de aşteptat, L-au determinat pe Mântuitorul Hristos să insiste din nou asupra virtuţii mari, binefăcătoare şi aducătoare de pace şi armonie între oameni - umilinţa, virtute aflată în centrul vieţii pământeşti a Domnului, de la Întrupare până la moarte. Supărarea şi mânia celorlalţi zece apostoli a fost pricinuită de atitudinea ambiţioasă, copilăroasă a celor doi. Odinioară, în Galileea, Iisus stăruise asupra obligaţiei, ce revenea apostolilor, de a sluji unul altuia; de această dată subliniază la fel de mult aceasta, spre a scoate în evidenţă faptul care-i va deosebi pe apostoli de ceilalţi semeni ai lor. Într-o lume bazată pe profit, interes, dorinţă de posedare şi stăpânire, totul nefiresc, a devenit firească exploatarea; deşi interzisă oficial, se practică, în virtutea "dezvoltării economice" în defavoarea altora; minciuna şi ipocrizia sunt subiecte şi realităţi zilnice ale mijloacelor de informaţii, licitaţiile legale şi transparente sunt forme părelnice de legalitate, însă ascund interese pecuniare, trucări şi înşelătorii vizibile.

Calea spre Ierusalim

Situaţia zilnică prezintă tabloul unei nedreptăţi accentuate, care îşi are originea în pofta nestăpânită a omului contemporan, biciuit şi neliniştit din pricina propriilor fapte, care nu cunosc virtutea umilinţei şi a îngăduinţei. În Biserica întemeiată de Domnul, are loc o răsturnare de situaţii - "Dar între voi să nu fie aşa, ci cel ce voieşte să fie întâi între voi să fie tuturor slujitor" (Marcu 20, 43-44). Această concepţie a slujirii diferă fundamental de lumea veche, cât şi de cea contemporană, care cu foarte puţin se deosebeşte de cea dintâi.

Există pericolul mereu de a uita aceste cuvinte, de a le adapta la modul cum ne convine nouă a trăi sau, mai grav, chiar de a le neglija.

Slujirea este calea Bisericii, asumarea crucii şi suferinţei, a răbdării şi aşteptării unui "cer şi pământ nou", în care locuieşte deptatea.

Întâietatea a creat animozităţi, a provocat schisme, a separat Biserica cea una, sfântă, a dus la mari confuzii, a dat exemplu negativ de neiubire şi creează şi astăzi aceeaşi stare de agonie a dorinţei de popularitate relativă, susţinută formal.

"Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi" (Marcu 10, 45). La temelia vieţii veşnice se află slujirea Mântuitorului Hristos, încununată de patimile, moartea şi Învierea Lui. În mod progresiv şi anticipativ, El descoperă ucenicilor Săi semnificaţia morţii Lui, care era apropiată spre finalul călătoriei spre Ierusalim.

Pentru că ne aflăm şi noi pe această cale prin taina Sfântului Post, înainte ne stau ori calea lui Hristos, Care cere slujire, compasiune şi multă dăruire, ori cea a pierzării, spre care tinde cea mai mare parte a omenirii. Rugăciunea făcută cu inima curată, sinceră, umilă este cea care ne uneşte cu Dumnezeu.

În viaţa noastră pătrunde darul Sfântului Duh, Care ne dă puterea biruinţei, iar neîmplinirea unor rugăciuni este sensul unei cereri nefolositoare, ba chiar dăunătoare.

Ioan şi Iacov sunt exemplele ce ne vorbesc despre cele dorite şi neîmplinite.

Calea spre Ierusalim este calea răbdării, a aşteptării dreptăţii lui Dumnezeu, Care va răsplăti tuturor după atitudinile şi faptele lor. Fără slujire asumată, umilinţă şi îndelungă răbdare, totul este zadarnic, cu un tragic şi negândit final.

(Intertitlurile aparţin redacţiei)