Astăzi se împlinesc 120 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu

Data de 15 iunie marchează mai bine de un secol de când marele nostru poet s-a stins din viaţă, fapt pentru care anul 2009 a fost declarat de eminescologi „Anul Eminescu”.

Ziua de astăzi va fi marcată de numeroase evenimente în ţară şi capitală, printre care lansarea volumelor XV-XX din seria manuscriselor lui Eminescu, al Academia Română.

Citiţi în cele ce urmează câteva dintre cele mai frumoase poezii ale poetului nostru naţional, numit de Nicolae Iorga şi Constantin Noica „omul deplin al culturii româneşti”

▲ Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?

Braţele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,

Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;

Căci rămâne stânca, deşi moare valul,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul

Spada ta de sânge duşman fumegând,

Şi deasupra idrei fluture cu vântul

Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large steaguri tricoloare,

Spună ce-i poporul mare, românesc,

Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Pe altarul Vestei tainic surâzând,

Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,

Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,

Guste fericirea raiului ceresc,

Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Tânără mireasă, mamă cu amor!

Fiii tăi trăiască numai în frăţie

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală şi mândrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

▲ Crăiasa din poveşti

Neguri albe, strălucite

Naşte luna argintie,

Ea le scoate peste ape,

Le întinde pe câmpie;

S-adun flori în şezătoare

De painjen tort să rumpă,

Şi anină-n haina nopţii

Boabe mari de piatră scumpă.

Lângă lac, pe care norii

Au urzit o umbră fină,

Ruptă de mişcări de valuri

Ca de bulgări de lumină,

Dându-şi trestia-ntr-o parte,

Stă copila lin plecată,

Trandafiri aruncă roşii

Peste unda fermecată.

Ca să vad-un chip, se uită

Cum aleargă apa-n cercuri,

Căci vrăjit de mult e lacul

De-un cuvânt al sfintei Miercuri;

Ca să iasă chipu-n faţă,

Trandafiri aruncă tineri,

Căci vrăjiţi sunt trandafirii

De-un cuvânt al sfintei Vineri.

Ea se uită... Păru-i galben,

Faţa ei lucesc în lună,

Iar în ochii ei albaştri

Toate basmele s-adună.

▲ Doina

De la Nistru pânâ la Tissa

Tot românul plânsu-mi-s-a,

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate.

Din Hotin şi pânâ la mare

Vin muscalii de-a călare,

De la mare la Hotin

Mereu calea ne-o aţin;

Din Boian la Vatra-Dornii

Au umplut omida cornii,

Şi străinul te tot paşte

De nu te mai poţi cunoaşte.

Sus la munte, jos pe vale

Şi-au făcut duşmanii cale,

Din Sătmar pânâ în Săcele

Numai vaduri ca acele.

Vai de biet român săracul!

Îndărăt tot dă ca racul,

Nici îi merge, nici se-ndeamnă,

Nici îi este toamna toamnă,

Nici e vară vara lui,

Şi-i străin în ţara lui.

De la Turnu-n Dorohoi

Curg duşmanii în puhoi

Şi s-aşează pe la noi;

Şi cum vin cu drum de fier

Toate cântecele pier,

Zboară păsările toate

De neagra străinătate;

Numai umbra spinului

La uşa creştinului.

Îşi dezbracă ţara sânul,

Codrul - frate cu românul -

De secure se tot pleacă

Şi izvoarele îi seacă -

Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,

Mâncă-i-ar inima câinii,

Mânca-i-ar casa pustia,

Şi neamul nemernicia!

Ştefane, Măria ta,

Tu la Putna nu mai sta,

Lasâ arhimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija sfinţilor

În sama părinţilor,

Clopotele să le tragă

Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,

Doar s-a-ndura Dumnezeu,

Ca să-ţi mântui neamul tău!

Tu te-nalţă din mormânt,

Să te-aud din corn sunând

Şi Moldova adunând.

De-i suna din corn o dată,

Ai s-aduni Moldova toată,

De-i suna de două ori,

Îţi vin codri-n ajutor,

De-i suna a treia oară

Toţi duşmanii or să piară

Din hotară în hotară -

Îndrăgi-i-ar ciorile

Şi spânzurătorile!

▲ Rugăciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,

Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,

Căci unul erau toate şi totul era una;

Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată

Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,

Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:

Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii

Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,

El zeilor dă suflet şi lumii fericire,

El este-al omenimei izvor de mântuire:

Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,

El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,

Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,

În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers

Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,

Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:

Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,

Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,

S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,

Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,

Ş-acela între oameni devină cel întâi

Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,

Pânâ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,

Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,

C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,

Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,

Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -

Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...

Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

Străin şi fărâ de lege de voi muri - atunce

Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,

Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,

Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,

Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,

Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc

Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.

Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,

Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,

Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă

Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

▲ Mai am un singur dor

Mai am un singur dor:

În liniştea serii

Să mă lăsaţi să mor

La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape,

Pe-ntinsele ape

Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,

Nu voi sicriu bogat,

Ci-mi împletiţi un pat

Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea

Nu-mi plângă la creştet,

Doar toamna glas să dea

Frunzişului veşted.

Pe când cu zgomot cad

Izvoarele-ntruna,

Alunece luna

Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga

Al serii rece vânt,

Deasupră-mi teiul sfânt

Să-şi scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag

De-atunci înainte,

M-or troieni cu drag

Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar

Din umbră de cetini,

Fiindu-mi prieteni,

O să-mi zâmbească iar.

Va geme de patemi

Al mării aspru cânt...

Ci eu voi fi pământ

În singurătate-mi.