„Copiii nu prea vin la biserică pentru că le place mai mult la calculator“

Iuliana Nicoleta Deciu este o fetiţă de 10 ani cum rar găseşti. „Aşa sunt toţi copiii“, veţi spune, doar că fetiţa are „un acel ceva“ ce nu poate fi prins în cuvinte. Tot timpul zâmbitoare, luminoasă şi blândă, Iuliana merge zi de zi la biserică, în acest fel preferând ea să-şi petreacă timpul liber. Este o prezenţă constantă mai ales la slujbele de la Catedrala „Sfântul Spiridon - Nou“, unde toţi credincioşii o cunosc.

Copila se roagă conştiincios, seară de seară, la Vecernii, pentru „multă înţelepciune la şcoală, ca să învăţ foarte bine, şi pentru mami şi sora mea, ca să fie sănătoase“. Rugăciunile fetei se împlinesc. La fiecare sfârşit de an şcolar, primeşte coroniţă şi le are aproape pe cele mai bune prietene ale ei, cu care împarte totul - mama şi sora.

Târziu, după discuţia cu Iuliana, mi-am dat seama care este motivul pentru care îi place să citească mereu Psalmul 3 al lui David. Acesta din urmă este esenţa existenţei sale de copil şi a familiei din care provine, structurată în tot atâtea paragrafe - opt - cât are imnul biblic.

Doamne, cât s-au înmulţit cei ce mă necăjesc! Mulţi se scoală asupra mea;

A fost odată o familie întreagă. Mama, tata şi două fete. Iuliana este una dintre copile. La fel ca şi sora ei, mai mare cu doi ani, fetiţa era prea mică să îşi dea seama de ruptura iremediabilă dintre părinţi săi. Fetele au rămas la mamă, iar tatăl s-a făcut nevăzut. De aici începe drumul în lumină al Iulianei, pe care mama a dus-o de când era în faşă la biserică. Singure şi fără nici un sprijin, cele trei suflete şi-au găsit liniştea şi ajutorul în Dumnezeu.

Mulţi zic sufletului meu: „Nu este mântuire lui, întru Dumnezeul lui!“

Au fost ani grei, dar mama Cornelia nu a renunţat la luptă, pentru că, spune ea: „Nu se poate să fie numai bine, prin viaţa asta trebuie să treci prin multe, că altfel nu L-ai cunoaşte aşa bine pe Dumnezeu“. Când alte mame cad secerate de vicii otrăvitoare, depresii, sinucideri, mama Iulianei a mers mai departe, călăuzită de îngerul ei bun. Nu a dat ascultare gurilor rele şi nici gândurilor negre care îi mai dădeau târcoale când greul devenea insuportabil.

Iar Tu, Doamne, sprijinitorul meu eşti, slava mea şi Cel ce înalţi capul meu.

Credinţa mamei şi a copilelor sale le-a salvat. Vin zilnic la biserică. De obicei, merg la „Sfântul Spiridion - Nou“. Iuliana este aproape nelipsită de la slujbe, o cunoaşte toată lumea. Ştie pe de rost programul slujbelor şi le ajută cum se pricepe mai bine pe femeile care îngrijesc de lăcaşul sfânt.

„Simt ceva deosebit de fiecare dată când vin la Dumnezeu. Eu cred în Dumnezeu, pentru că aşa sunt eu… îmi place. Când mă rog, Îi spun să-mi dea multă înţelepciune la şcoală, ca să învăţ foarte bine. Şi mă rog şi pentru mami şi sora mea să fie sănătoase“, spune fata de 10 ani.

Cu glasul meu către Domnul am strigat şi m-a auzit din muntele cel sfânt al Lui.

Rugăciunile fetei se împlinesc. La fiecare sfârşit de an şcolar a primit coroniţă şi le are aproape pe cele mai bune prietene ale ei, cu care împarte totul - mama şi sora.

Chiar dacă este doar un copil, nu se desparte de grija pentru rugăciune. Acasă se roagă cu lumânarea aprinsă, iar când participă la slujbele de Vecernie, deschide deseori Acatistul celor 40 de mucenici şi Acatistul Sfântului Nectarie. „Îmi place să mă rog cu lumânarea aprinsă, aşa vorbesc mai bine cu Dumnezeu. M-am învăţat să-i spun Lui totul, El mă ascultă şi mă ajută“, crede micuţa.

Eu m-am culcat şi am adormit; sculatu-m-am, că Domnul mă va sprijini.

Credinţa copilei este de neînduplecat şi porneşte dintr-un sentiment de sinceritate, plin de curăţie. După cum vorbeşte, pentru Iuliana nu este un act mecanic mersul la biserică, credinţa ei în Dumnezeu, ci o trăire cu totul conştientă, care îi face plăcere. De altfel, divinitatea este prezenţă constantă în familia sa, iar icoanele (despre care un copil spunea odată că sunt tablourile de familie ale lui Dumnezeu) sunt portretele prietenilor pe care fata îi îndrăgeşte nespus şi despre care consideră că „şi ei valorează ceva, pe unii îi cheamă Petru sau Pavel, sau au alte nume, şi ei se roagă la Dumnezeu“.

Seară de seară îngenunchează în faţa icoanelor şi spune rugăciunile Îngeraşul, Crezul, Tatăl Nostru. „O singură dată mi-a fost somn, dar tot am reuşit să le zic. M-am pus în genunchi şi le-am zis cu voce tare, ca să pot fi atentă“, zâmbeşte Iuliana.

Dimineaţa iarăşi se roagă. Citeşte acatistele Sfântului Nicolae şi al Sfântului Spiridon, la care mai adaugă cuvintele unei rugăciuni ajutătoare.

Nu mă voi teme de mii de popoare, care împrejur mă împresoară.

„Unii colegi de la şcoală îmi zic că de ce merg în fiecare zi la biserică. Ce fac eu acolo? Lor li se pare greu. Mie nu mi se pare atât de greu. Chiar deloc. Îmi place foarte mult să vin“, explică eleva din clasa a IV-a.

Ce le răspunde Iuliana colegilor ei? „Anul trecut am stat la rând la Biserica „Sfântul Mina“ şi un om mi-a dat nişte icoane şi nişte semne de carte cu Sfântul Mina. Am dat în clasă şi mi-a mai ajuns şi mie, şi pentru mama şi sora mea. Acum toţi colegii mei le ţin în carnet, chiar dacă ei nu prea merg la biserică. Mai mult merg în oraş, sau se uită la televizor, ori se joacă pe calculator. Dar ce să le zici?“

Scoală, Doamne, mântuieşte-mă, Dumnezeul meu, că Tu ai bătut pe toţi cei ce mă vrăjmăşesc în deşert; dinţii păcătoşilor ai zdrobit.

Cât timp vorbesc cu Iuliana, pe o bancă din curtea Bisericii „Sfântul Spiridon - Nou“, grupuri mici de oameni se îndreaptă ca atrase de magnet spre intrarea în loăcaşul de rugăciune. Mulţi bătrâni, prea puţini tineri, copii deloc, cu excepţia unui băieţel aţipit pe scaun.

„Copiii nu prea vin la biserică, pentru că le place mai mult la calculator. Am citit într-un ziar că un copil a adormit pe calculator, şi a doua zi tot aşa umbla, şi până la urmă a murit. Eu, chiar dacă aş avea un calculator, nu aş sta toată ziua în faţa lui“, este de părere Iuliana.

A Domnului este mântuirea şi peste poporul Tău, binecuvântarea Ta.

„Trebuie să ai mereu nădejde în Dumnezeu. Nu se poate altfel. Cea mare plânge că nu poate veni la biserică, pentru că i-a schimbat programul la şcoală. S-au obişnuit la biserică. De aici prindem putere. Plec mai uşoară, nu mai sunt aşa obosită, vin plină de griji şi plec fără ele. Mă gândesc de fiecare dată că sunt oameni în situaţii mult mai grele. Pe fete le aduc la biserică să le ţin sub paza lui Dumnezeu. Trebuie să le rămână ceva în suflet, chiar dacă ele vor creşte. O să întâmpine destule greutăţi şi ispite, dar sămânţa de credinţă trebuie le rămână. Îmi doresc să nu se îndepărteze niciodată de Dumnezeu şi de credinţă“, arată cu convingere mama Iulianei. Copilul o linişteşte cu un zâmbet larg pe faţă: „Păi, când voi fi mare, tot aici o să vin, la Sfântul Spiridon!“.