Amintiri despre Biblia mea

Pretextul care a stat la baza acestui material l-a constituit frumosul articol din luna august 2018 al revistei „Lumea Credinței” semnat de Dan Ciachir, referitor la Biblia pe care Sfântul Sinod a publicat-o în anul 1968. Mai am încă această Biblie pe care o folosesc în continuare, zi de zi, deși au trecut de la apariția ei exact 50 de ani. Aveam nouă ani în 1968, dar îmi amintesc foarte bine cum părintele Ion Bria a venit la noi, încă locuiam în Calea Moșilor, în curtea Bisericii „Sfântul Gheorghe” Vechi, și i-a adus bunicului meu, părintele Dumitru Stăniloae, unul dintre primele exemplare ale ediției, care încă mai mirosea a cerneală și a hârtie proaspătă.

Fiindcă publicarea în sine a Bibliei constituia un eveniment remarcabil, a fost bucurie mare. Regimul ateu, comunist, acceptase publicarea ei, după toți acei ani îngrozitori de prigoană împotriva Bisericii. Un asemenea eveniment părea un semnal al unei normalizări a relației stat comunist - Biserică și toată lumea spera că totul s-ar putea schimba în bine. Nu a fost să fie așa, dar totuși apariția Cărții Sfinte era un succes cu totul deosebit. Bunicul mi-a făcut cadou această Biblie, scriindu-mi ca de­dicație: „Lui Dumitraș, elev în clasa a III-a, cu toată dragostea, Dumitru Stăniloae”. Din păcate, după 50 de ani, această dedi­cație abia se mai vede, cerneala de atunci s-a evaporat cu încetul, astfel încât acum se mai poate descifra foarte puțin scrisul, ca o mică adâncitură întipărită pe hârtie. Dar atunci, la vremea aceea, am început să citesc imediat din carte, începând cu prima pagină, cu Facerea. Îmi propuneam să citesc în fiecare seară, înainte de culcare, câte un capitol. Entuziasmul meu s-a diminuat după câteva săptămâni, ajunsesem la Leviticul și, la cei 9 ani ai mei, nu mai pricepeam nimic. Dar trebuie să mărturisesc faptul că știam multe lucruri din Biblie pentru că până la acel memorabil cadou al bunicului, ani de zile, în fiecare seară, bunica mi-a povestit tot ceea ce s-a întâmplat în Vechiul și în Noul Testament. Ea cunoștea Cartea Sfântă la nivel de expert. Prin 1947, s-a hotărât să învețe cât mai mult din Biblie pe dinafară, gândindu-se că va veni o vreme când aceasta va fi interzisă și poate chiar confiscată. Prin 1973, am citit cartea „Fahrenheit 451”, scrisă de Ray Brandbury. Mi-am dat seama că ceea ce pentru societatea americană de atunci părea a fi doar „science fiction”, putea să fie pentru noi, românii sub comunism, realitatea cotidiană.

Rolls-Royce-ul reginei și hârtia pentru Biblii

Nu m-am despărțit niciodată de Biblia dăruită de bunicul meu, luând-o cu mine peste tot pe unde am ajuns. Remarcabil este faptul că nu s-a desprins nici o pagină, ea fiind o carte care se poate folosi fără probleme. Aceasta este dovada muncii temeinice a Tipografiei Patriarhiei. De altfel, trimișii „Societății biblice” din Anglia, care au adus hârtia specială, au fost atât de impresionați de tipografie, încât au scris în raportul lor că la Patriarhia Română se pot tipări cărți de cult la cel mai înalt standard inter­național. Este foarte adevărat ceea ce relatează Dan Ciachir. Patriarhul Justinian a primit de la regina Angliei hârtia specială, care era deosebit de scumpă. Conform unui acord internațional, Biblia nu poate să fie tipărită pe orice fel de hârtie, astfel încât Patriarhia Română a fost în măsură să respecte atunci toate cerințele editoriale la nivel internațional. Este adevărat și faptul, relatat tot de Dan Ciachir, că Patriarhul Justinian, care primise de la regină un Rolls-Royce, i-a propus reginei să schimbe mașina pe hârtie. Aceasta i-a lăsat și mașina, și hârtia. Îmi amintesc cum, cu ceilalți copii din cartier, ne învârteam în vacanța mare pe Dealul Patriarhiei, în speranța că-l vom vedea pe patriarh cum se urcă în „americana”, cum îi ziceam noi. Mașina era, pentru Bucureștiul de atunci, ceva cu totul deosebit.

Englezii supravegheau atent ca fiecare parohie din România să primească un număr de exemplare din ediția tipărită a Bibliei, în condițiile în care și Patriarhia dorea exact același lucru. Din câte știu eu, 25 de exemplare s-au vândut prin librăriile statului din București. Dan Ciachir a avut mare noroc că a cumpărat un exemplar în acest fel, fiindcă stocul a fost imediat epuizat. Ulterior, Biblia s-a vândut prin magazinul de obiecte bisericești de la Patriarhie. Atunci exista unul singur și era atent supravegheat.

Legătura cu englezii s-a păstrat. Mai târziu, în 1972, s-a tipărit, tot pe hârtie specială, Noul Testament cu Psalmii. La sfârșitul cărții s-a așezat și un îndrumar, foarte folositor în acea vreme de ateism, în care se arăta „cum se citesc Apostolul și Sfânta Evanghelie de către credincioși în toate zilele de peste an”. Sunt foarte fericit că am un exemplar și din această ediție. Nu știu din ce motiv, bunicul meu și-a scris numele pe prima pagină. Din fericire, scrisul s-a păstrat aici bine, poate că a fost cerneală mai bună. Dar desigur că pentru mine, ambele exemplare au o valoare sentimentală inestimabilă, mai ales acum, la 25 de ani de la trecerea la Domnul a bunicilor mei.

„Cu ajutorul lui Dumnezeu vom ieși și din această încercare”

Mă gândesc mult la cum a trecut timpul din acel sfârșit de vară a anului 1968, când sovieticii invadaseră Cehoslovacia, provocând o panică generală la București. În ziua aceea ploua și simțeam că se petrece ceva cu totul special. Nu s-a mai întâmplat să stăm toți în fața televizorului. Mai mulți vecini, care nu aveau televizor, veniseră la noi să vadă și să asculte discursul lui Ceaușescu. Camera era plină ochi, se stătea în picioare. Mai târziu, în „ședință” cu copiii din cartier, am ajuns la concluzia că-i batem pe ruși „de le sună apa în cap”, lucru pe care-l repetam la fiecare zece minute. Către seară, bunicul m-a luat în oraș și am cumpărat o hartă a lumii, cu fiecare stat colorat altfel. Apoi, mi-a arătat România și alături imensa Uniune Sovietică. Mi-am revizuit imediat convingerea asupra felului cum urma să îi batem pe ruși. Eram speriat ca toată lumea, dar și convins de cuvintele bunicului: „cu ajutorul lui Dumnezeu vom ieși și din această încercare”, promi­țându-i că nu voi mai rosti cuvinte fără noimă, chiar dacă și astăzi, la aproape 60 de ani, tot mi se mai întâmplă să-mi încalc cuvântul dat atunci. Da, plin de întâmplări anul 1968. De atunci, oriunde am fost, pe lângă Biblia „mea”, mai am și o hartă a lumii, pe perete. Evident, una actuală. Dar ceea ce am învățat atunci de la bunicul meu îmi pare a fi atât de prezent, atât de aproape, ca și cum ar fi fost ieri. Fiindcă, oricât s-ar schimba lumea, un lucru rămâne mereu valabil. Parcă Seneca spunea că ceea ce nu este cuprins de oameni în legi se găsește în bunul simț al fiecăruia. Poate că acest bun simț să ne rămână în toate aceste timpuri grele ca lucrul de preț primit de la bătrânii noștri.