Caietele, jurnalele şi blogurile scriitorilor

Blogul nu e un spaţiu al frustrărilor revărsate. Sau mai bine: nu e întodeauna un spaţiu al defulărilor. În ce-i priveşte pe scriitori, pentru care, e necesar să punctăm din când în când, materia principală e cuvântul, blogul nu e decât un atelier. Mai devreme sau mai târziu, el le serveşte de "caiet".

Iată, din Caietele lui Albert Camus, înainte de a exista bloguri: "De fiecare dată, ceea ce mă micşorează în faţa adevărului este întotdeauna marea nenorocire de-a vrea să par. Nu-i necesar să ne destănuim celorlalţi, ci numai acelora pe care îi iubim". Din Andrei Pleşu, Jurnalul de la Tescani, ediţia tipărită, extrag o idee, apropo de fericirea creştinului, pe care o asemuieşte cu aceea în care: sunt fericit când sunt îndrăgostit ori când am răspuns la o întrebare grea. Tot din Andrei Pleşu, în recentul volum Note, stări, zile, numai că nu despre blog, ci despre internet în general, chit că porneşte de la o teorie a bloggingului: "În genere, tot ce pune la dispoziţie dialogul cotidian cu propriul PC deschide spre o experienţă a dependenţei fără precedent. Devii, pe nesimţite, o pagină de web, eşti preluat într-o reţea care te absoarbe, te invadează şi sfârşeşte prin a te locui."

Aşadar, din aproape-n aproape: caietele scriitorilor, jurnalele scriitorilor, dar şi ce gândesc ei despre internet şi bloguri. Dar, până la urmă, ce este blogul pentru un scriitor şi pentru publicul său, deopotrivă?

"Îi facem blog lui Cărtărescu?"

O scrisoare emoţionantă, a cărei semnătură e controversată, însă atribuită lui Gabriel Garcia Marquez, care circulă pe internet de ani buni, preluată de blogurile adolescenţilor mai cu seamă, spune, printre altele: "Am învăţat că un om are dreptul să se uite în jos la altul doar atunci când ar trebui să-l ajute să se ridice".

Pe un blog dedicat lui Antonio Lobo Antunes, poate cel mai mare scriitor portughez contemporan, propus în două rânduri pentru premiul Nobel, aflăm totul despre viaţa sa, la zi. Polemici, locurile în care merge, aniversări, prieteni - tot. Dintre scriitorii noştri contemporani, foarte mulţi au bloguri. Octavian Soviany, de pildă. Poet, profesor de română la Colegiul Naţional "Mihai Eminescu" din Capitală. Ultima sa postare datează din 30 august 2010: "Pe 1 septembrie mă îmbarc, emoţionat ca un şcolar, în avionul de Ljublijana. sunt invitat la cea de-a 25-a ediţie a Festivalului literar internaţional Vilenica, Slovenia, 2010. este primul eveniment de o asemenea amploare la care particip, aşa că se înţelege de ce sunt uşor întors pe dos. sper să mă pot descurca, voi fi fără M. şi asta mă indispune puţin. se anunţă lume bună literară din întreaga Europă…"

Amuzante mi se par, pe de altă parte, şi astfel de situaţii: găsesc pe internet un post vechi din 2007, cu titlul Îi facem blog lui Cărtărescu?. Iată şi postul: "Având în vedere că Mircea Cărtărescu citeşte bloguri, că e scriitor, că are ceva de spus, mă întreb dacă n-ar vrea să-şi facă blog. Până la urmă, un .ro costă tot 60 de dolari, iar cartarescu.ro e liber…"

Înainte vreme, Jurnalele apăreau, de regulă, postum. Nu toate. Jurnalul Anaisei Nin a fost publicat într-o formă necenzurată, după moartea autoarei şi după ce toţi protagoniştii cărţii încetaseră din viaţă. Prima ediţie a Jurnalului intim a lui Marin Preda a apărut în 2004, postum, într-un volum coordonat de Eugen Simion. Dar Constanţa Buzea şi-a publicat jurnalul antum. Oana Pellea, la fel. În timp ce Caietele sunt, de regulă, strânse de editori şi publicate postum.

Ce caută cititorii de literatură pe internet

În zilele noastre, graniţa antum-postum s-a subţiat. Blogurile scriitorilor adună însemnări care pot fi luate drept jurnal ori atelier de lucru. Pe scurt, o formă electronică a aşa-zisei specii de "caiet". Cititorii vor ceva despre autorul cărţii ACUM. Cine este cel care scrie? O întrebare care se derulează în paralel cu aceasta: ce scrie cel care scrie? Iată orizontul de aşteptare al publicului. Distanţa trufaşă dintre autor şi cititorii săi s-a redus. Prietenia a luat locul unei vechi relaţii mai mult formale. Acum, cititorul şi autorul cărţii se bat pe burtă, eventual în subsolurile textelor în format electronic. Cauza o poartă biografismul din literatură. Autenticitatea aceasta, timid conturată la începutul secolului XX prin romanele noastre, s-a transformat treptat în biografism până a ajuns să fie locuită de specia Jurnalului. "Cea mai adecvată expresie scrisă a efortului spiritual îmi apare a fi fragmentul. Pentru că fragmentul singur, numai el, respectă procedura intimă a gândirii. Gândim intermitent", scria Andrei Pleşu în Jurnalul de la Tescani.

Or jurnalul tocmai specia asta este: o îmbinare de atelier, de laborator scriitoricesc, de sinceritate necenzurată, de biografie, de stil fragmentar - ce poate fi citit lesne pe internet, mai ales dacă textele aceluiaşi autor sunt frumos ordonate pe un blog. Jurnalul e poate specia care răspunde cel mai bine astăzi orizontului de aşteptare al publicului. Astfel, nu ideea de blog trebuie să ne sperie, ci conţinutul unor astfel de spaţii virtuale, ieşit de sub semnătura unor mici anonimi, fără urmă de talent scriitoricesc.

" În genere, tot ce pune la dispoziţie dialogul cotidian cu propriul PC deschide spre o experienţă a dependenţei fără precedent. Devii, pe nesimţite, o pagină de web, eşti preluat într-o reţea care te absoarbe, te invadează şi sfârşeşte prin a te locui."

Andrei Pleşu, în volumul "Note, stări, zile"