Cărţile cu viaţă lungă

Într-o vreme când oamenii, dacă ar citi, nu ar şti ce, aceasta din cauza unei oferte extrem de pestriţe, primim un sprijin formidabil din partea criticului şi istoricului literar Dan C. Mihăilescu, care, în calitate de editor, a realizat la "Humanitas" un volum intitulat "Cărţile care ne-au făcut oameni".

Ideea, din motivul arătat mai sus, este excelentă. Ce să citim aşadar? Să citim acele cărţi pe care le-au citit alţii mai deştepţi decât noi. Din proprie experienţă ştiu că m-am apropiat mai mult de o carte pe care o citise un prieten mai în vârstă şi admirat de mine, decât dacă aş fi luat un titlu la întâmplare sau recomandat în mod convenţional. La ancheta întreprinsă de Dan C. Mihăilescu răspund personalităţi din diverse domenii, literatură, istorie, teatru, arte plastice, arhitectură, drept. Sunt oameni cu gusturi diferite şi de asemenea vin din generaţii diferite. Lângă Neagu Djuvara este bunăoară Mihai Mănuţiu. Îi avem pe Irina Petrescu, dar şi pe Lucian Boia, pe Ioana Pârvulescu, dar şi pe Valeriu Stoica, pe Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, pe Andrei Cornea şi Mircea Cărtărescu, al cărui răspuns de altminteri mi s-a părut cel mai elegant. O primă observaţie: nu lipsesc titlurile cu semnificaţie spirituală. Unii dintre cei întrebaţi au amintit Biblia, Filocaliile, l-au amintit şi pe părintele Stăniloae. Cărţile care ne fac oameni pot fi de toate felurile. Romane, cărţi de versuri, dar şi de teologie ori filosofie. O carte trebuie să mişte ceva în noi care până atunci a zăcut în latenţă. Dacă nu mişcă nimic degeaba am citit-o. Rolul formativ îl bate pe acela informativ. Ceea ce m-a impresionat este faptul că au existat destule voci care au adus în discuţie cărţile copilăriei, respectiv Jules Verne sau Alexandre Dumas cu "Cei trei muşchetari". Ideea este că încă din copilărie construim în noi ceva pe care nu-l uităm şi care ne urmăreşte toată viaţa. Din anchetă nu lipseşte numele lui Eminescu, ceea ce, cum am amintit cu un alt prilej, este un lucru foarte bun. Într-o epocă a progresivei demitizări, dar şi a făuririi miturilor false, raportarea constantă la Eminescu dovedeşte sănătate. Câţi dintre tineri îl mai citesc pe poet? Dar dacă văd că este amintit în lecturile formatoare ale unui autor contemporan, pe care să zicem că ei îl îndrăgesc, atunci poate îl iau din nou în seamă. Interbelicul nu este neglijat. Apar numele lui Noica şi Cioran, mai puţin Mircea Vulcănescu. Mateiu Caragiale se află la loc de cinste, iarăşi un lucru bun, dar nu l-am prea văzut pe tatăl său. Surpriza mare, tot cum am mai arătat, o reprezintă absenţa lui Mircea Eliade. Faptul că nici unul dintre cei chestionaţi nu l-a pomenit mi se pare aproape o ofensă. Cum să lipsească? Uite că se poate. Evident, nici un sondaj nu e perfect, de multe ori ne înşală, dar parcă o asemenea omisiune doare mai mult decât altele. Sunt la rândul meu subiectiv, deoarece dacă aş fi fost întrebat l-aş fi amintit poate pe primul loc. Dar, încă o dată, o carte ne formează în măsura în care vine în întâmpinarea unor gânduri mai vechi, completează ceea ce prin proprii resurse nu putem să realizăm. Cărţile care ne-au făcut oameni lucrează la diferite vârste. Sunt cărţile copilăriei, care ne impregnează decisiv printr-o anumită culoare, sunt cele ale adolescenţei, care răspund unor prime căutări, şi cărţile maturităţii, prin care ajungem să consolidăm ceea ce deja ştim. La bătrâneţe avem nevoie de confirmări, prin care dobândim o necesară consolare. Dar şi înţelepciune.

"Cărţile care ne fac oameni pot fi de toate felurile. Romane, cărţi de versuri, dar şi de teologie ori filosofie. O carte trebuie să mişte ceva în noi care până atunci a zăcut în latenţă. Dacă nu mişcă nimic degeaba am citit-o. Rolul formativ îl bate pe acela informativ."