Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Cultură Credințe și obiceiuri românești în Săptămâna Luminată

Credințe și obiceiuri românești în Săptămâna Luminată

Galerie foto (6) Galerie foto (6) Cultură
Un articol de: Ciprian Voicilă - 23 Aprilie 2017

Sărbătoarea Învierii Domnului luminează întreaga fire, spațiul și timpul integral. De aceea, poporul român a numit perioada între Sfintele Paști și Duminica Tomii Săptămâna Luminată. Bucuria Învierii o întâlnim în mulțimea cântecelor de Paști care erau cântate în familiile creștine în această neasemuită zi: „Astăzi ziua Învierii,/ Părăsirea întristării,/ Zi de mare bucurie/ Creștinilor să le fie,/ La mulți ani spre sănătate,/ De mult bine s-avem parte./(...) Paștile cele frumoase/ Pre toți din robie scoase,/ Prin lumina ta, Hristoase,/ La verdeață mângâioasă’’.

Pentru țăranul român, fiecare zi din Săptămâna Luminată era semnificativă. 

Fiindcă bucuria Învierii Domnului se revarsă peste fiecare zi din cuprinsul ei. De aceea, de luni până vineri, omul se abținea să lucreze la câmp sau în gospodăria proprie. Credea cu tărie că cine serbează prin nelucrare aceste zile va fi păzit de Dumnezeu: atât el, cât și vitele din bătătură și recolta sa - de secetă, grindină, trăsnete sau piatră. De urgia adusă de apă, de foc, dar și de bolile cele de multe feluri. Femeile, mai ales, se opreau din treburile cotidiene: spălat, tors, țesut și cusut.

Oul simbolizează viața

În vinerea din Săptămâna Luminată, creștinii de pe tot cuprinsul țării prăznuiesc Izvorul Tămăduirii. În vechime, mai cu seamă în Moldova, la vreme de secetă, preoții însoțiți de credincioși ieșeau la câmp ținând în mâini sfintele icoane și se rugau ca Bunul Dumnezeu să le dăruiască ploaie, dar și sănătate. În Transilvania întâlnim o credință străveche potrivit căreia apa sfințită în această zi are puterea de a-i tămădui pe cei bolnavi.

În multe zone etnografice ale României, în această zi, gospodinele fac pască și înroșesc din nou ouă. A doua zi, în Sâmbăta Tomii, le vor duce la biserică pentru a fi sfințite și împărțite pentru sufletele celor morți. Merg cu ele la cimitir. Pe fiecare mormânt așază câte un ou și o pască, iar la fiecare cruce aprind o lumânare.

Acest obicei are o semnificație aparte pentru cine știe să o citească: oul simbolizează viața. Dacă îl așezi pe un mormânt, prin acest gest arăți că omul îngropat acolo de fapt nu a murit. Gestul aparent insignifiant al femeilor de la sat exprimă credința lor neclintită în viața veșnică.

Și pasca face parte nu doar din bucătăria obligatorie a Paștelui, ci și din universul de simboluri creștine pe care mentalitatea noastră colectivă îl pune în miș­care în această perioadă calendaristică. Pasca pregătită pentru a fi dusă la biserică − denumită „Paștile Paștilor” − și sfințită are pe ea o cruce simplă sau împletită.

Despre Blajini și Paștele Blajinilor

Strămoșii noștri credeau și ei în existența unor oameni de odinioară care nu s-au remarcat prin puterile lor fizice, ci prin virtuțile creștine. Acestea i-au făcut vestiți peste mări și țări.

Numele lor variază: li se spune bla­jini în Moldova, rohmani în Bu­co­vina, răgmani în Mara­mureș. Cele mai multe informații despre ei le găsim în culegerile vechi de folclor întreprinse de Elena Niculiță Voronca și Simion Florea Marian, care era și preot. Informațiile sunt disparate - situație tipică pentru viziunea despre lume a omului arhaic. Legendele nu au coerența unei teorii, din simplul motiv că țăranul român își explica lumea prin povești, nu prin enunțuri abstracte și reci. Legendele, de multe ori, se contraziceau sau se completau ca piesele unui joc de puzzle.

De aceea, despre originea blajinilor întâlnim mai multe versiuni. Ce erau ei în mentalitatea autohtonă, arhaică? Un popor creștin - „un neam tare bun de oameni”, „nu fac stricăciune nimănuia” -, care viețuia într-un tărâm îndepărtat: unii credeau că trăiesc sub pământ, alții în ostroavele mărilor sau chiar în pustietate. Neavând case, viețuiau la umbra pomilor. Principala trăsătură a lor era evlavia față de Dumnezeu: postesc mult și se roagă continuu. Sunt buni la inimă, blajini. Ducând o viață sfântă, când mor, merg neabătut spre rai.
Mai ales în Bucovina și Moldova, românii credeau că, neavând calendar, blajinii nu știu în ce dată cade Paștele − cea mai importantă sărbătoare a lor. Româncele îi ajutau și se considera că este o mare greșeală să faci alt­minteri: strângeau într-o sită sau covățică cojile de la ouăle pe care le foloseau pentru pregătirea pascăi și a diverselor prăjituri și copturi, iar în sâmbăta de dinaintea Învierii Domnului le aruncau pe o apă curgătoare. Credeau cu tărie că, purtate de râuri, cojile vor ajunge în Apa Sâmbetei - des întâlnită în basmele românești -, care le va duce în tărâmul blajinilor. Văzându-le, aceștia se bucurau cu negrăită bucurie și începeau și ei să prăznuiască Învierea Domnului. În unele legende românești, româncele gospodine nu doar îi înștiințau pe blajini de venirea Paștelui, ci îi și hrăneau: din cojile ajunse în țara lor se fac la loc, prin minune, ouă întregi din care mănâncă nu mai puțin de doisprezece blajini deodată.

Sufletele celor morți se întorc acasă

În tradiția poporului român se vorbește despre Paștele Blajinilor, care în unele zone etnografice era serbat în Duminica Tomii, iar în altele a doua zi, lunea. În trecut, de Paștele Blajinilor, românii se adunau prin poieni și dumbrăvi, se așezau pe iarbă și se bucurau mâncând ouă roșii, pască, miel fript și bând vin sau rachiu fiert, îndulcit cu miere. Nimeni nu lucra de Paștele Blajinilor. Ziua era ținută prin nelucrare pentru ca pământul să rodească. În timp, Paștele Blajinilor a fost asimilat cultului funerar românesc. În prezent, prin „blajini” sunt desem­nați morții din familia fiecăruia. În trecutul nu foarte îndepărtat, în Moldova, femeile mai în vârstă strângeau ouăle vopsite la Paști, le duceau în grădină și le dădeau de-a dura pe iarbă. Le culegeau copiii ca pomană pentru sufletele celor trecuți la Domnul.
În prezent, de Paștele Blajinilor, fiecare familie merge la cimitir, aducând cu ea colivă, ouă roșii, cozonac, pască. Ele sunt sfințite de preot și împărțite femeilor, copiilor sau oamenilor sărmani prezenți la această pomenire.

Una dintre cele mai impresionante imagini pe care le-am văzut și eu în ținutul etnografic al Buzăului este aceasta: cei de aici mănâncă pască, ciocnesc ouă roșii, beau vin stând la mormântul în care își dorm somnul de veci, până la a doua venire a Domnului, cei dragi din familia fiecăruia. Sunt readuși în prezent prin întâmplările vieții lor povestite, an de an, acolo. Se mănâncă și se bea în numele lor, cei de aici fiind convinși că cei de dincolo participă laolaltă cu ei la bucuria Învierii Domnului. De altfel, una dintre cele mai vechi credințe ale poporului român este că din Joia Mare până în sâmbăta de dinaintea Rusaliilor cerurile sunt deschise, iar sufletele celor morți vin acasă pentru a petrece cu familia întregul ciclu pascal.

Săptămâna Luminată se încheie cu Duminica Tomii, zi denumită în Transilvania și Paștile Mic. Și ea este o zi de pomenire a morților, după rânduiala pe care am descris-o mai sus. Un alt semn că noi creștinii de aici suntem uniți cu cei de dincolo și rămânem vii prin comuniunea euharistică. Prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care a învins moartea, „cu moartea pre moarte călcând”.