„Cruci de piatră“, la răscrucea toamnei

Prelungind, parcă, ecoul de slavă şi sfântă bucurie al Ieşilor Cuvioasei Parascheva, marea sărbătoare populară se mută la Bucureşti, răsunând în dublul ecou al Mucenicului Izvorâtor de Mir şi al Cuviosului cioban isihast, pentru a îmbrăţişa, prin nesfârşitele convoaie de pelerini, întreaga ţară. Nici un alt aşezământ mirenesc nu dezvoltă mai bine în spaţiul culturii contemporane această glorioasă nuntire a sacrului cu spiritul popular, ca Muzeul Ţăranului Român (MŢR) din Capitală.

Niciodată toamna nu e mai frumoasă, la Bucureşti, cel puţin, ca de marile sărbători ale sfinţilor Dumitru. Pe lângă tradiţionalul târg de bucate şi produse meşteşugăreşti, "academia ţărănească" înfiinţată de Horia Bernea s-a obişnuit să însemneze punctul de răscruce al toamnei, cel marcat în calendar de dubla sărbătoare a Sfinţilor Dumitru, şi cu o expoziţie a Crucii, intrată şi ea, de ani buni, în tradiţie.

Un atelier rural actual şi atemporal

"Cruci de piatră", aşa se numeşte expoziţia de anul acesta, curatoriată de Cosmin Manolache. Concepută parţial ca o miniexpunere ştiinţifică în imagini, obiecte etnografice, obiecte contextuale şi text, dar mai ales ca eveniment artistic prietenos, rafinat şi totodată accesibil, expoziţia aşază pe simeză duhul sărbătorii creştineşti populare, în continuitatea conceptului horia-bernian al întregului muzeu.

Prelungind în fapt cultural imediat mult-discutata Sală a Crucii, inima muzeului bernian, expoziţia se focalizează pe punţile de legătură dintre trecutul şi prezentul cioplirii pietrelor tombale creştin-răsăritene, pentru a pune în lumină perenitatea străvechiului meşteşug care, în pofida tuturor globalizărilor, continuă să trăiască. Cel puţin, prin măgurile Buzăului, locul de descindere al miniechipei de cercetători, formate din muzeograful Cosmin Manolache şi fotograful Marius Caraman.

Cruci albe de cimitir de o vechime greu de precizat, cu înscrisurile şterse de ploaie şi vânt şi, parcă, intrate la apă, fotografia unei cruci monumentale, a Manafului, ce străjuieşte o vie de pe soşeaua Ploieşti-Buzău şi căreia muzeografii, cu ajutorul localnicilor, încearcă să-i desluşească obârşia, cruci de piatră desenate naiv şi pictate în culori vii, una, datată 1993, evocând duhul nestins şi omniprezent al Săpânţei. Partea ludică şi piperul succesului expoziţiei sunt fotografiile sculpturilor unui pietrar buzoian, închinate lui Ştefan cel Mare, Ceauşescu ori, probabil, fraţilor Remus şi Romulus (incluşi de autor în aceeaşi galerie glorioasă a eroilor neamului), a căror candoare evanescentă le apropie de un Vasile Gorduz, de care autorul Gogu Moacă mai sigur că n-a auzit.

Unelte de tâmplărie şi grădinărit, umile obiecte domestice, artefacte de piatră neterminate completează atmosfera unui habitat de atelier rural actual şi atemporal, străjuit de o impozantă strană bisericească descoperită târziu de privitor, care conferă dintr-o dată luminosului atelier improvizat un aer sacerdotal şi aulic.

Vibraţii sacre

În bunul duh al tuturor expoziţiilor MŢR, obiectele etnografice autentice se îmbină cu elemente auxiliare de recuzită "scenografică" şi cu textele pline de miez ale muzeografilor, pentru a crea mizanscene sau instalaţii vizuale de o mare prospeţime, discreţie şi adâncime de vibraţie sacră, marca inconfundabilă a postmodernismului creştin iniţiat de Horia Bernea şi colaboratorii săi.

Cele două registre, al obiectelor propriu-zise şi al fotografiilor de obiecte şi ambienturi geografice, relaţia vibratorie dintre piatră şi lemn (exponat şi suport), ca şi aceea ludică dintre exponatul autentic şi artefactul recuzitoriu, ori cea dintre cvasiinstalaţia vizuală şi comentariul acesteia (la fel de artistic realizat, şi el) creează o multitudine de planuri perceptive şi de semnificaţie, convergente într-un mesaj de mare nobleţe şi universalitate, profund ortodox şi mereu actual, cu care MŢR ne-a obişnuit de la începuturile sale.

Duminică, 24 octombrie, expoziţia "Cruci de piatră" s-a încheiat, pentru a fi continuată, cu siguranţă, la anul, în ajunul unui nou Sântâ Dimitrie, în acelaşi spirit omniprezent al Săpânţei, ridicat la puterea arghezianului vers al dezlumirii: "Niciodată toamna nu fu mai frumoasă / Sufletului nostru bucuros de moarte / Palid aşternut e şesul cu mătasă. / Norilor copacii le urzesc brocarte…"