La Muzeul Băncii Naționale a României (din strada Lipscani nr. 25) s-a deschis, în 17 aprilie 2024, expoziția dedicată celebrării bicentenarului nașterii eroului ardelean Avram Iancu, intitulată „Avram Iancu.
19 Apr, 2024
Dumnezelul
Bunicul avea o vorbă: "Dumnezelul". Drept răspuns, atunci când îl întrebam cum de a fost cu putinţă vreun miracol, tocmai atunci când îl credeam la ananghie. După ce spunea vorba asta, bunicului îi dădeau lacrimile. Cam pe la finele anului trecut, într-o după-amiază, stăteam de vorbă cu o prietenă şi ea îmi povestea cum îşi imaginase că mai rău decât a nu avea serviciu în România zilelor noastre, pentru ea, nici că se poate. În revanşă, îi explicam că mai rău decât experienţele de angajat prin care trecusem în 2009 nu se poate. După o oră de filosofări în receptor, am închis şi ne-am luat fiecare cu-ale ei. Peste altă oră, mi-a telefonat să mă anunţe că se înşelase. Se poate să fie şi mai rău. Şi mi-a relatat cum a pierdut şi ultima posibilitate de a câştiga un ban cinstit prin colaborare. În replică, i-am povestit cum viaţa mea a luat o întorsătură neaşteptată. Mai rău de-atât nu-mi imaginasem.
- Într-o oră?, s-a mirat ea. - Într-o oră, i-am răspuns, de parcă n-aş fi ştiut că vieţile noastre sunt croite numai din întorsături neaşteptate. O altă oră am petrecut-o dezbătând ce şi cum. O soluţie viabilă, mai ales pe timp de după-amiază, când mintea zboară haihui căutând soluţii, ni s-a părut plecarea în străinătate. - Fugim, a remarcat ea. - Nu fugim, am clarificat eu. Scăpăm. Iar am închis, iar ne-am luat cu-ale noastre. Şi cum visam aşa, cu mopul în mână şi găleata plină în faţă, am primit, din nou, un telefon. Era redactorul-şef al unei edituri care-mi anunţa că volumul meu de versuri ieşise de la tipar. Am închis şi am ridicat coada mopului în sus mai ceva ca Statuia Libertăţii din New York. Podeaua era curată. Şi mi-am spus şi eu, ca bunicul: Dumnezelul. Pentru că, nu-i aşa, ce-mi lipsea, de ce să fi plecat din ţară? Sufletul meu era la adăpost, avea o pătură cu care să se învelească. Şi pentru credinţa lui, şi poate pentru că îi plăcea să scrie cu markerul negru pe sticluţele mici de apă minerală: AGHEAZMĂ, şi nu pentru că a murit fără lumânare (era noapte, singur în casă, dormea), bunicul meu a ajuns în Rai.
