George Astaloş, aventura adaptării într-o altă patrie

George Astaloş nu este neapărat un nume des vehiculat în spaţiul cultural românesc de astăzi, deşi opera sa cuprinde peste 40 de volume de poezie, proză şi teatru, traduse în mai multe limbi de circulaţie internaţională. S-a născut la Bucureşti, la 4 octombrie 1933. A studiat la Liceul Catolic „Sfântul Andrei’’ din Bucureşti, iar apoi la Şcoala Militară de Topografie din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1953. Şi-a continuat cariera militară până la gradul de căpitan, demisionând în 1964, pentru a se dedica scrisului. A debutat cu poezie într-o revistă școlară, dar primul succes şi adevăratul debut s-a produs în 1969, când i s-a pus în scenă piesa de teatru „Vin soldaţii”. A obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de teatru cu acelaşi titlu în 1970. Un an mai târziu, pe când se afla într-o delegaţie în Iugoslavia, a hotărât să nu se mai întoarcă în România.

Într-un interviu acordat lui Geor­ge Arion, în 1993, povestea despre viaţa sa din exil, despre visul afirmării în noua patrie, despre percepţia asupra diasporei şi aşteptările celor care părăseau ţara şi încercau să se adapteze în altă parte de lume. N-a căutat cu disperare un prilej de a emigra, dar a profitat de ocazia ivită: „Am plecat cu o bursă oferită de poetul Pierre Emmanuel de la Academia Franceză. După ce mi s-a oferit Premiul Uniunii Scriitorilor, am fost trimis în Iugoslavia la Congresul PEN Club Internaţional de la Piran. Zaharia Stancu ţinea absolut ca eu să fiu trimis la Congres. (...) Cât despre motivul pentru care am rămas în Franţa, el dospea în conştiinţa fiecăruia dintre noi”. Cât de greu a fost să se adapteze în Franţa? „Diaspora e o aventură spirituală. Nu numai pentru creator, ci pentru categoriile sociale. În condiţiile unui totalitarism castrator, ce înă­buşea orice aspiraţie spre libertatea de a trăi, evaziunea, oricare şi oriunde ar fi plasat-o imaginaţia noastră, românul devenea fără voia lui fabricant de visuri”, povestea autorul.

Despre condiţiile prin care se poate afirma un scriitor în noua lume, Astaloş mărturisea: „Generaţia mea a fost nărăvită la visuri de un Cioran, un Lupaşcu sau un Ionescu. Cei care au avut curajul, ocazia, forţa interioară şi fizică le-au urmat traseul. Restul, cum spunea Petre Ţuţea: «E suficient să se audă că existăm pe orbită». (...) Pentru un scriitor, povestea adaptării e mai complicată decât pentru oricare categorie deontologică. Totul se joacă pe opţiunea pentru o altă limbă de scriitură. Nu-i uşor nici pentru cineva care vine de la Arad la Bucureşti, dar pentru un scriitor care trebuie să pătrundă tainele altei limbi! Şi nu numai să le pătrundă, ci să le convertească în materie proprie de seducţie! Cioran a meditat zece ani înainte să opteze pentru franceză ca limbă de scriitură. (...) Eu aş fi fost mult mai în largul meu în Germania, fiind român de origine germană. (...) Am ales Franţa, franceza, m-am adaptat, nu mi-a fost greu. (...) Doi vectori ai visului instruiesc despre adaptarea individului în pământ străin. Primul: când începi să visezi în limba ţării de adopţiune, şi al doilea: când nu mai visezi că te-ai întors în ţara de origine şi că nu mai poţi pleca” (fragmente din volumul lui George Arion „Cele mai frumoase 100 de interviuri”, Editura Flacăra, 2011).

În 1972 a avut parte de prima montare a unei piese la Teatrul Adyar din Paris. Dramaturgia sa a fost reprezentată pe scenele din: Londra, New York, Washington, Copenhaga, București, Stockholm, Bruxelles, Lisabona, Madrid, Barcelona, Tel Aviv şi altele.

În ultimii ani ai vieţii, George Astaloş şi soţia sa, Hélene, au trăit în Bucureşti. Scriitorul s-a stins din viaţă la Bucureşti, la 28 aprilie 2014.