Îngeri şi martiri

Silvia Radu este o doamnă a picturii şi sculpturii noastre actuale. Soţia lui Vasile Gorduz, cei doi au format o pereche care niciodată nu s-a fisurat din cauza rivalităţilor artistice. Fiecare a avut domeniul său de lucru şi tematica ce-l reprezenta cel mai bine. Vasile Gorduz nu mai e printre noi, dar Silvia Radu lucrează în continuare şi-şi dedică viaţa unor proiecte adânc mărturisitoare.

Un mai vechi text al meu plecând de la arta ei se intitula „Îngeri şi flori“. De data aceasta, noua expoziţie deschisă în incinta Academiei bucureştene de Studii Economice ne prilejuieşte o altă denumire. Îngeri şi martiri. Grădina cu îngeri a Silviei Radu s-a trezit populată de martirii închisorilor comuniste. Ce face artista în această nouă expoziţie? Este deplin conştientă de faptul că anticomunismul care, din păcate, de la an la an se devalorizează tot mai mult nu mai poate să emoţioneze ca înainte. Ceea ce acum două decenii era o temă de maxim interes şi de maximă veneraţie, acum pare ceva depăşit şi vetust. Mărturiile celor odinioară închişi şi care încă se mai numără printre supravieţuitori abia dacă mai clintesc niţel din loc stâncile inimilor noastre. De aceea este nevoie de altceva. Au venit istoricii care au produs noi documente, totul fiind o operaţie ştiinţifică din care patosul din capul locului a fost exclus. Dar mai sunt şi artiştii, mai ales cei plastici. Silvia Radu se numără printre aceştia. Ceea ce a realizat în această expoziţie este o dovadă a faptului că într-un asemenea domeniu condamnat ireversibilei uitări drumurile nu sunt cu totul închise. Dimpotrivă. Portretele pe care ea le face lui Sandu Tudor, părintelui Sofian Boghiu, părintelui Arsenie Boca, lui Valeriu Gafencu, părintelui Arsenie Papacioc, lui Vasile Voiculescu, Gavrilă Ogoranu sunt uimitoare prin expresivitatea lor. Nu au nimic fotografic şi în acelaşi timp nimic impresionist. Sunt lucrate cu fineţe şi austeritate. Sunt imagini ca rupte din cer ale celor care acum sălăşluiesc în cer.  Doar cineva care de-a lungul vieţii a trăit în apropierea ideii de jertfă şi a înţeles cu adevărat suferinţa a putut să lucreze aşa ceva. Doar cel care e credincios şi angajat deplin, cu toată fiinţa în actul credinţei şi al rugăciunii ar fi putut să aducă la lumină asemenea creaţii. Un artist de talent, dar indiferent ar fi eşuat lamentabil. Sau opera sa ar fi fost oglinda inimii sale moarte. Nu de meşteşug avem nevoie când abordăm asemenea teme, ci de ceea ce banal se cheamă suflet şi care poate vibra la altitudinea unor note celeste. Silvia Radu prin lucrările ei şi-a propus să înoate împotriva unui puternic curent relativizator şi devalorizator. Portretele ei de acum reprezintă un act de mărturisire în numele mărturisirii generale care face din întreaga creaţie o mare ofrandă către Creator.

Silvia Radu pledează pentru cea mai pură prezenţă prin care înaintaşii noştri cu adevărat trăitori sunt mai vii decât figurinele care ne împresoară zilnic. Fiecare tânăr care vizitează expoziţia va fi cutremurat. Nu va putea ieşi din spaţiul expoziţional cu nonşalanţa cu care a intrat. Ceva în inima sa s-a deblocat şi a aprins candela unei posibile redeşteptări. Cuvintele mele patetice la rândul lor vor să se opună curentului devalorizator. Anticomunismul este de fapt limbă de lemn pentru cei care sunt ei înşişi lemn. Pentru semenii noştri însă care au făcut din cultură un strat de adâncime al sufletului lor, tema aceasta nu are cum să moară. Silvia Radu, altfel spus, ridică lespedea de pe morminte şi deşurubează carcase apăsătoare. Îngerii ne veghează de sus, florile ne însoţesc pe pământ, dar martirii fac din odihna lor de veci lumina care transparentizează pământul. Aceasta este lecţia de artă şi de credinţă predată nouă de doamna Silvia Radu.