„Întotdeauna s-a vorbit şi s-a scris româneşte“

O discuţie cu pr. prof. dr. Vasile Oltean, directorul Muzeului „Prima şcoală românească“ din Şcheii Braşovului, despre limba română este ca roua căzută pe suflet într-o dimineaţă de vară încinsă.  Ascultându-l cu câtă bucurie, respect şi entuziasm vorbeşte despre monumentele limbii române, nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să te înclini şi să te simţi mândru că eşti vorbitor de  limbă română. Vă redăm în continuare scurtul, dar semnificativul dialog purtat cu acest „patriarh al limbii române“, cum pe drept este numit de unii confraţi.

Părinte profesor, Nichita Stănescu spunea că „a vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea“. Ce înseamnă limba română pentru sfinţia voastră?

Îmi este dat să slujesc în această instituţie de 45 de ani, să ţin în mână monumente ale culturii româneşti şi ale limbii române, mare parte din ele încă necunoscute, care au avut o semnificaţie extraordinară pentru contextul existenţei noastre într-un conglomerat al evenimentelor istorice derulate în acest spaţiu geografic. Limba română înseamnă pentru mine enorm. Pentru că acolo unde nu era sabie pentru a menţine fiinţa naţională limba a fost cea mai puternică armă de rezistenţă a acestui popor. Ca filolog, fireşte că „gust“ valoarea acestei limbi în momentul în care deschid o carte din veacurile al XVI-lea, al XVII-lea sau al XVIII-lea şi constat frumuseţea ei, care este aceeaşi din toate vremurile. Nu există nici un popor din Europa, în afară de cel român, care se poate lăuda că limba lui de astăzi este limba veacului al XVI-lea. Pentru că limba noastră s-a zăgăduit în spaţiul bisericesc, unde nu se schimbă nimic, nici un cuvânt, ci dimpotrivă, toate se păstrează cu dăruire. Şi aceste cuvinte care nu se schimbă în Biserică, normal, nu se schimbă nici în public. Pentru că românul, oricare ar fi fost el, a intrat în sfânta biserică, iar limba preotului a fost totdeauna respectată de el. Şi asta este probabil explicaţia faptului că dragostea faţă de limba română este generală: şi din partea preoţilor, care au scris cărţile şi le-au păstrat, şi din partea poporului, care le-a ascultat şi le-a citit.

Când s-a vorbit pentru prima dată în limba română şi care credeţi că au fost primele cuvinte rostite în această limbă?

Întotdeauna s-a vorbit şi s-a scris româneşte. A spus-o şi academicianul Alexandru Rosetti. Dar nu ni s-au păstrat textele. Mulţi străini care vin aici şi cărora le arăt mărturii de limbă română din veacul al XVI-lea se întreabă cum de în acel veac limba era atât de frumoasă? Şi eu le răspund: o limbă începe cu substantive. Omul primitiv numea numai ceea ce vedea. Până să facă complimente, dura sute de ani. Până să vină cu un adjectiv lângă un substantiv formând atributul, alte sute de ani. Şi până să formeze şi verbul, ca să închege gramatica, un text dura mii de ani. Aceasta este una din explicaţiile pe care le dau faptului că noi am vorbit şi am scris totdeauna româneşte. Şi vine întrebarea: de ce nu s-au păstrat textele? Iar răspunsul se naşte de la sine: Cartea bisericească în care s-au păstrat aceste texte nu era în atributul omului simplu. El nu punea mâna pe Cartea Sfântă. Acesta este atributul preotului. Orice carte sfântă se păstra în biserică. Până şi bibliotecile particulare ale voievozilor şi boierilor erau tot în bisericile ctitorite de ei. Pentru că în orice năvălire care se producea, primul atac se dădea asupra bisericii. Fiind din lemn, ele ardeau. Şi, odată cu ele, ardeau şi cărţile. Aceasta este explicaţia faptului că nu s-au păstrat textele noastre din vechime. Dar elementele de limbă ne conferă posibilitatea să înţelegem foarte clar că s-a scris totdeauna româneşte şi că această limbă s-a folosit din vremuri foarte, foarte vechi. Ca preot, nu pot să-mi explic altfel cum de eu folosesc acelaşi text liturgic cu cel din veacurile IV-VI, fără nici o modificare faţă de cel bizantin, în condiţiile în care Europa a fost bântuită de năvăliri barbare. Ruptura noastră cu Bizanţul s-a petrecut fizic, istoric şi concret. Nu mai aveam legături ca să putem menţine aceeaşi Liturghie, dacă ea nu se scria în spaţiul românesc. Deci, toate textele biblice, de ritualuri bisericeşti, au fost incluse în cărţi scrise în spaţiul românesc în vremurile foarte, foarte îndepărtate. Chiar şi în perioada mileniului negru de care unii vorbesc. Ele s-au folosit încă de la început. Iar ca dovadă, avem nealterate Liturghiile veacului IV ale lui Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.

Manuscrisul popei Bratu din Şchei

De facto, se acceptă că primul text scris în limba română cunoscut la noi este  „Scrisoarea boierului Neacşu din Câmpulung către judele Braşovului, Johannes Benkner“, din 1521, sau mai nou, după unii cercetători, Codicele de la Ieud, din 1391...

Fireşte că este o aberaţie în sensul acesta. Să înţelegem un lucru: Neacşu din Câmpulung, boier fiind, scrie o scrisoare românească atât de faină: „I pak dau ştire domniei voastre....“. Limba curge perfect, topica este la fel. Nu există nici o licenţă gramaticală în text. O adresează unui sas. Cum vine asta? Sasul citeşte o scrisoare într-o limbă nescrisă până atunci? Cum putea? Se cunoaşte foarte bine faptul că în actele oficiale ale Sibiului există un document al popei Bratu, din Şcheii Braşovului, care a fost luat de Cetatea Sibiului pentru a fi „scriitor la cetate“. Adică translator. Acolo, el a primit o sumă de bani pentru că a scris o scrisoare... valahă! Scrisoarea nu s-a păstrat. Documentul însă a existat. Acest fapt este o confirmare că, la 1495, până şi într-o cancelarie oficială a saşilor se scria româneşte! Şi suntem cu mult înainte de „Scrisoarea lui Neacşu“! Ca să nu mai vorbim de scrisoarea lui Ştefan cel Mare către polonezi şi de multe alte mărturii, la care se adaugă şi afirmaţia mea: limba română a fost folosită în Biserică, în cultul religios şi, cu siguranţă, preoţii noştri au scris şi ei în limba română. Pentru că altfel nu putea să evolueze gramatical limba. Nu putea să existe o structură atât de bine pusă la punct, pentru că acest lucru se face numai în context de scriere, nu în context oral. Şi mai avem mărturia din perioada dacică, „torna torna frate“. Şi, dacă mergem puţin mai în urmă, la momentul formării limbii şi poporului român, când atâtea populaţii de altă limbă din jurul nostru nu au putut să ne anuleze existenţa, limba română este unul dintre cele mai puternice argumente de rezistenţă naţională. Noi păstrăm aici un document de mare valoare: manuscrisul popei Bratu, care a murit în 1515, deci înainte de „Scrisoarea lui Neacşu“. Manuscrisul cuprinde două molitfelnice legate. Şi între ele există un text de limbă română. Citez foaia de titlu: „Învăţătură şi întrebare când va vrea vreun om din legea lătinească să vie către a noastră lege să boteze, popa să întrebe mai inte cu aceste cuvinte...“. Vă daţi seama ce reprezintă aceasta? Pe de o parte, un catolic trecea la cultul ortodox în Ardeal, când noi ştiam cu totul altceva. Iar pe de altă parte, textul de limbă română... Deci, limba noastră a fost întotdeauna însoţitoare a acestui popor, care şi-a menţinut credinţa, neamul şi existenţa prin ea. Acesta este marele adevăr.

Ascunde limba română o taină?

Toate tainele sunt în limba română. Vă dau un exemplu concret: aici, în Şcheii Braşovului, există un obicei de pe vremea dacilor. Eu am găsit aproape 40 de ritualuri dacice în obiceiul junilor din Şcheii Braşovului. Dar şi în limbă surprindem nişte realităţi cu care, cu adevărat, ne confruntăm. La un moment dat, când aceşti juni ies călare în Duminica Tomii, salută publicul cu două expresii: „Hristos că este!“ şi „ Hristos v-a scris!“ La prima vedere, ai zice că sunt inculţi şi nu prea ştiu ce spun. Dar „Hristos că este“ vine de la „Aneste!“, salutul din limba greacă, adică „Hristos a înviat!“. Iar „Hristos v-a scris!“ vine de la „Hristos vascrese“, salutul din limba slavonă. Dar când au existat cele două limbi la noi? Nu în perioada primului mileniu? Şi atunci nu este un argument de istorie? Nu este o taină? Aceste saluturi nu puteau exista decât în prima perioadă de slavonie în cult. Junii au conservat expresiile fără să-şi dea seama de semnificaţia lor. În momentul în care cântă „Hristos a înviat!“ au o tonalitate tribal-arhaică, mult diferită de cea bisericească. Pentru că junii din vechime au suprapus peste troparul Învierii un cântec al lor tribal, pe care îl foloseau în Şcheii Braşovului.

Antologhionul  cu adnotări al popei Costea

Care sunt cele mai vechi documente de limbă română care există în Muzeul primei şcoli româneşti?

Vorbim mai întâi de manuscrisele din Şcheii Braşovului. Cel mai vechi datează din 1477, şi aparţine popei Costea, un cărturar din păcate puţin cunoscut, care a fost solicitat de Laiotă Basarab cel Bătrân să devină ierarh în Ţara Românească. La 2 octombrie 1477, el a murit. Piatra de mormânt este în muzeul şcolii noastre. S-a păstrat de la el un monumental antologhion de limbă slavonă, dar cu adnotări de limbă română. Aceste adnotări sunt de fapt mărturii de scriere românească. Ele ne coferă posibilitatea să înţelegem că textul însemnărilor de mână e identic cu textul tipăriturilor lui Coresi, care tipărea la Braşov primele cărţi de circulaţie în această limbă, cu o valoare lingvistică neaşteptată pentru vremea aceea. Specialiştii noştri au făcut o greşeală fatală nediferenţiind între prefaţă şi textul liturgic. Textul liturgic era calchiat din limba din care provenea: slavonă sau greacă. Şi atunci, automat, se foloseau topica şi cuvintele liturgice de sorginte greacă ori slavonă, pentru că omul simplu, din popor, în demnitatea sa şi în iubirea faţă de Dumnezeu, nu-şi permitea să creeze o altă terminologie liturgică. Ca atare, textul liturgic este inundat de slavonisme şi grecisme. Prefaţa însă este vorbirea curentă. Aceasta este valoarea limbii române. Ele te uimesc prin evoluţia şi nivelul lingvistic înalt la care ajunseseră la data la care au fost scrise. Vă citez ad-hoc, din „Tâlcul Evangheliilor“: „Dacă am cetit bine, am socotit şi am aflat că toate tâlcuiesc şi mie toate plăcură. Şi am scris cu tiparul vouă, fraţilor românilor, să vă fie pre învăţătură. Şi vă rog fraţii mei să cetiţi şi bine să socotiţi că veţi vedea voi înşivă pre mărgăritarul şi comoara ascunsă întrînsele“... Observaţi ritmica poetică? Deci, se ajunsese la performanţă în veacul al XVI-lea. Deveniserăm creatori de poezie românească în frază! Pe de altă parte, am să vă dau exemplu dintr-o carte tradusă în Şchei de protopopii Ianeş şi Mihai, vestiţii preoţi din perioada lui Coresi, slujitorii lui, cunoscuţi din documente. Protopopul Mihai este cel care l-a întâmpinat pe Mihai Viteazul  când a venit în Braşov. Citez din Cazania a doua a lui Coresi: „Cartea ce se cheamă Evanghelie cu învăţătură de tus patru evanghelişti aleasă şi de multe dumnezeieşti scripturi şi la toate bisericile lui Dumnezeu în toate duminicile a se ceti. Aşişdere şi la praznicile împărăteşti şi la altor sfinţi spre învăţătura credincioşilor oamenilor“... Observaţi? Se păstrează aceeaşi valoare lingvistică.

Cât se mai regăsesc românii în propria limbă?

Din păcate, asistăm la un fenomen cu adevărat periculos. Inundaţia de termeni din limba engleză şi din alte limbi moderne în vocabularul activ al unora este deplorabilă. Mai ales tineretul are un vocabular execrabil. A renunţat la cuvintele frumoase ale limbii române, preferând vocabularul de şoc dintr-o altă limbă. Această infuzare creează limbii române un statut de rănire, la care se adaugă încă un aspect: folosirea unui limbaj lipsit de compozit, sec, doar cu subiect şi predicat, adeseori numai cu predicat, jignitor în dialogul care se poartă chiar şi în mediul elevat. Nu se mai păstrează respectul pentru limbă, pe care l-am întâlnit în corespondenţa înaintaşilor noştri politicieni din secolul trecut, spre exemplu. Este o lipsă de respect faţă de tine însuţi atunci când limbajul tău este unul de tavernă, nefiresc, necivilizat. Limba română este murdărită, şi nu-şi merită această soartă.

Pr. prof. dr. Vasile Oltean, date biografice