Izvoarele filocalice ale Rugului Aprins

Privind în timp, vedem că marile crize ale omenirii au fost urmate, adesea, de renaştere. În ciocniri de patimi şi spirite alese, s-au ridicat oameni care au readus echilibrul, învăţându-i pe mulţi să-şi regăsească puterea de a trăi sau sensul de a exista. Perioada interbelică, tributară unei puternice influenţe occidentale în societate şi cultură, a fost cea care a născut, ca reacţie, chipuri de poeţi, oameni de ştiinţă, care şi-au manifestat prolific interesul pentru sfinţenie.

În acest climat, s-a conturat personalitatea lui Sandu Tudor, cel care avea să fie sufletul Rugului aprins. Sandu Tudor, pe numele său adevărat Alexandru Teodorescu, s-a născut în Bucureşti, pe 24 decembrie, la finele veacului al XIX-lea, în 1896. Familia sa era destul de modestă, însă cu preocupări intelectuale, pe care Sandu le-a moştenit alături de ceilalţi doi fraţi ai săi, Ovidiu şi Mircea (ultimul devenind pictor). După ce a urmat liceul în Ploieşti, a luptat pe front, în 1916, întorcându-se acasă în 1920, cu neliniştea cea bună, probabil, în dese întâlniri cu moartea a înţeles că omul nu are ca scop pământul, unde oricum nu vieţu-ieşte decât vremelnic, ci a văzut că lumea cerească este destinaţia sa. Se ştie că a scăpat nevătămat, după ce s-a prăbuşit cu avionul sub privirile consternate ale prietenilor săi (a fost momentul când, se pare, a făgăduit să se facă monah). Devenit ofiţer de marină la Constanţa, a revenit la Bucureşti pentru a urma cursurile Academiei de Arte Frumoase, pe care nu le-a sfârşit, ci abia în 1928 îşi ia licenţa în filosofie. În acest timp, el a debutat în literatură, semnând Sandu Tudor, nume cu care se va impune în conştiinţa contemporanilor. În 1925, i-a apărut un volum de versuri, "Comornic", care nu a fost bine primit de critica literară, dar care vădeşte interesul autorului pentru lumea veche românească, cu un frumos limbaj arhaic. A scris în paginile revistei "Gândirea", apoi a fondat el însuşi o alta, numită "Floarea de Foc", care era de fapt un sinonim cu Rugul Aprins, focul nemistuitor, în care Moise ar fi văzut, de fapt, pe Maica Domnului, după cum tâlcuieşte un prieten al lui Sandu Tudor, Alexandru Mironescu.

La sfârşitul lunii mai, din anul 1928, Sandu Tudor a cerut binecuvântarea patriarhului Nicodim pentru a publica primul său "Acatist", închinat Sfântului Dimitrie cel Nou, text care fusese "scris în versuri, după metrica şi ritmica vechiului acatist, de tip bizantin".

Sandu Tudor, legătura cu părinţii athoniţi şi apropierea de viaţa monahală

În vara anului 1929, Sandu Tudor a mers în pelerinaj la Muntele Athos - vechea vatră a isihasmului -, unde a trăit culmea sfinţeniei, alături de Cuviosul Siluan şi cu o generaţie întreagă de lucrători ai rugăciunii neîncetate. Vizitând chiliile româneşti, Sandu Tudor a poposit, a pus întrebări, a cerut sfaturi despre cum se poate curăţa omul de patimi şi cum poate să aibă mintea unită neîncetat cu Preadulcele Iisus. Astfel, căutătorul mărgăritarului celui de mare preţ a primit mai multe manuscrise care conţineau traduceri în limba română ale Părinţilor isihaşti, după cum vedem notat pe un volum cu scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul: "Astăzi 9 august leat 1929 de la Hristos, am câştigat drept dar această sfântă carte de la Elefterie ieroschimonahul din Chilia Sf. Ioan Botezătorul de la Colciul Sfântului Munte al Aftonului, eu dreptcredinciosul Sandu Tudor". Pe unele file, noul deţinător a lăsat însemnări care pomenesc nume ale sihaştrilor români care se nevoiau la Athos, care coborau uneori, venind în ţară după ajutoare, pentru a putea rezista în Grădina Maicii Domnului, aflată sub oblăduire grecească. Aşa aflăm de Gherontie Sfetagoreţul, de loc din Iaşi, ucenicul cuviosului Nifon, întemeietorul Prodromului românesc, care dobândise mai multe manuscrise de pe la mănăstirile moldave şi nu numai.

Sandu Tudor a păstrat legătura cu părinţii athoniţi, astfel că în septembrie 1930, ei i-au scris să intervină pentru a fi recunoscuţi de greci, pentru a-şi păstra bunurile ctitoriceşti şi mai ales pentru a putea vieţui în pace, pe mai departe.

Prin 1933, după cum mărturisea părintele Sofian Boghiu, Sandu Tudor a venit la Seminarul de la Cernica, unde le vorbea elevilor despre Rugăciunea lui Iisus, numită şi a inimii. În tot acest timp, tipăreşte, după cum am menţionat, propriul ziar, "Floarea de Foc" (a apărut până în 1936), în paginile căruia i se alătură Mircea Vulcănescu, C. Noica, E. Cioran, Alex. Sahia, Eugen Ionescu, Ion Călugăru. Între 1933 şi 1938 a editat şi cotidianul "Credinţa", unde a avut ca şi colaboratori permanenţi pe Zaharia Stancu, Al.C. Constantinescu, E. Jebeleanu etc. A publicat ilegal, singur, şi un "Buletin Antifascist". În 1939, a fost concentrat pe front, iar în 1942 se afla în arestul Siguranţei, împreună cu alţi scriitori şi jurnalişti, dar a fost eliberat imediat. După mai multe experienţe nereuşite de mariaj, s-a dedicat total căutării vieţii celei mai înalte, isihaste. Prieten al Mănăstirii Antim, unde a avut o chilie în clopotniţă, s-a implicat activ în 1945, atât în treburile gospodăreşti (în Comitetul de restaurare al mănăstirii, după gravele avarii provocate de cutremurul din 1940), cât şi în activităţile spirituale şi culturale de aici.

Începuturile unei "activităţi cu caracter spiritual"

Anul 1946 marchează debutul oficial al mişcării de reviriment spiritual, Rugul Aprins. O cerere către patriarhul Nicodim, datată 12 februarie 1946, dorea binecuvântare pentru mişcarea în ale cărei întruniri se desfăşura "o activitate cu caracter spiritual, pentru o cercetare şi trăire mai adâncă a învăţăturii şi evlaviei ortodoxe", sub oblăduirea stareţului, arhimandritul Vasile Vasilache. Cererea a fost semnată de profesorii Al. Mironescu, Anton Dumitriu, doctorii Vasile Voiculescu şi Gh. Dabija, scriitorii Paul Sterian şi Sandu Tudor. O scrisoare din 25 martie, acelaşi an, semnată de părintele Ioan Kulîghin, cel Străin, (un mare isihast rus, ucenic al sihaştrilor rugători de la Optina, venit la Cernica, în timpul marii prigoane atee din Rusia comunistă, de unde a şi fost dus în Siberia de armata rusă în 1947) atestă ucenicia lui Sandu Tudor la lucrarea isihastă. Cuviosul Ioan îi scria: "Binecuvântare fiului şi urmaşului meu duhovnicesc, Sandu Tudor, iubit în Dumnezeu, în amintirea plină de rugăciune…"

În 1947, Sandu Tudor s-a închinoviat în obştea Mănăstirii Antim, ca novice, pentru ca, în anul următor, să fie tuns monah cu numele de Agaton. Întrunirile Rugului Aprins au fost publice. La ele au participat nu doar personalităţi din diverse domenii, ci şi creştinii interesaţi de Filocalie, de coborârea cu mintea în inimă unde are loc întâlnirea cu Preadulcele Iisus. Lecturile patristice şi comentariile acestora, discuţiile care aveau loc ulterior ofereau culoare şi sens vieţii intelectuale de la sfârşitul anilor '40. Conferenţiari erau intelectualii amintiţi, dar lor li s-au adăugat şi alte nume: pr. Dumitru Stăniloae, compozitorul Paul Constantinescu, poetul Ion Barbu. Între ei, străluceau Sandu Tudor şi părintele Benedict Ghiuş, un alt cuvios, aflat atunci la Antim. Auditoriul, care intervenea cu întrebări şi completări de valoare, a fost format adesea din medici, profesori, arhitecţi etc. Participau şi fostul mitropolit al Bucovinei, Tit Simedrea, episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, artista Olga Greceanu, sculptorul C. Joja şi studenţii, pe atunci, Şerban Mironescu (fiul prof. Alex. Mironescu), Paulin Lecca, Roman Braga, Andrei Scrima, Mihai Rădulescu, Vladimir Streinu, Paul Caravia şi mulţi alţii. (Va urma)

(Adresez mulţumiri profesorului Gheorghe Vasilescu, şeful Arhivei Sfântului Sinod, pentru amabilitatea de a-mi fi pus la dispoziţie documentele necesare.)