Mâine a fost război

Unul dintre cele mai răsunătoare succese cinematografice ale epocii gorbacioviste, "Mâine a fost război"/ "Zavtra byla vojna" (1987) este un film despre care acum se vorbeşte nedrept de puţin. Filmul redă magistral frământările adolescenţei, suferinţele paralizante ale adulţilor şi cutremurul de conştiinţă al dureroaselor descoperiri ale maturizării, într-o dramă cu multe conflicte, dar cu un singur inamic nevăzut.

Alături de "Curierul", "Du-te şi vezi", "Micuţa Vera", pelicula aparţine celui de-al doilea val de dezgheţ cultural sovietic, marcat de o deschidere mai pronunţată faţă de Occident şi de aşa-numita "transparenţă" socială şi politică şi faţă de trecutul stalinist. Tematica nouă, poveştile emoţionante şi ritmul alert, susţinute de sinceritatea jocului actoricesc şi de bogăţia paletei interpretative, ca şi subtilitatea de redare a atmosferei, le-au deschis imediat celor mai bune producţii ale epocii porţile Occidentului, înscriindu-le definitiv în cinematecile lumii.

"Mâine a fost război" este una din cele mai autentice şi vibrante fresce cinematografice ale "obsedantului deceniu" IV sovietic. În plină epocă de consolidare a stalinismului şi teroare, pe când orice impuls de căutare a libertăţii era incriminat drept un atac la ordinea publică, în care oameni de bună credinţă îşi răsuceau minţile, în interminabile şedinţe, cum să identifice comunismul cu patriotismul şi omenia, un grup de liceeni află faţa adevărată a "grijii faţă de om", a curajului şi "luptei pentru adevăr", aşa cum "Partidul le cere". Prinşi între trăirile primelor iubiri, meditaţii filosofice despre sensul existenţei, lecturi în grup semiclandestine din "interzisul" Esenin şi complicate relaţii de familie, tinerii comsomolişti vor afla cu stupoare că în spatele bombasticelor lozinci se ascund, de fapt, laşitatea, trădarea, minciuna şi cruzimea, adică reversul virtuţilor clamate de sistemul de propagandă. Filmul redă magistral frământările adolescenţei, suferinţele paralizante ale adulţilor şi cutremurul de conştiinţă al dureroaselor descoperiri ale maturizării, într-o dramă cu multe conflicte, dar cu un singur inamic nevăzut: acea oglindă strâmbă din spatele tuturor pancartelor, care încearcă să deformeze după propriul chip obrazurile tuturor.

Presiunea ideologică şi deformarea personalităţii

Filmul e pus în scenă de Iuri Kara, regizor aflat atunci la debut, după nuvela omonimă a lui Boris Vasiliev (care semnează şi scenariul), unul din cei mai populari şi apreciaţi scriitori sovietici de război; tot el este autorul nuvelei "Răsăritul e aici liniştit"/ "A zori zdesâ tihie", despre eroismul unor femei în lupta de front, care a stat la baza unei emoţionante pelicule de război.

Filonul tragic al scriiturii lui Vasiliev, atent urmărită de regizor, se descoperă pe nesimţite. Atenţia la detaliile epocii, filigranate nu doar scenografic-vestimentar (cu toate că şi aici excelează), cât mai ales în relieful irepetabil al psihologiilor, temelor de discuţii şi reflexelor comportamentale, ca şi urmărirea universurilor de viaţă ale eroilor, amână destul de mult declanşarea liniei fatidice a poveştii. Odată declanşată însă, ea va absorbi şi deturna toate destinele personajelor, care vor fuziona, în final, în marşurile militare ale debutului celui de-al Doilea Război Mondial.

Marele merit al lui Kara, al textului lui Vasiliev şi mai ales al excelentei trupe actoriceşti (atât tinerii - Irina Cericenko, Iulia Tarhova, Natalia Negoda, cât şi veteranii - Nina Ruslanova, Vladimir Zamanski, Vera Alentova) constă, în primul rînd, în redarea în profunzime a unor tipuri umane specifice epocii, cărora orice martor "ad extra" (vezi peliculele tematice produse dincolo de Cortina de Fier) nu reuşeşte să le surprindă decât suprafaţa.

Vedem cum presiunea ideologică deformează personalităţile după legi pe care doar cei care le-au trăit le pot înţelege: idealiştii, care văd în comunism un mod de împlinire a societăţii; "torţionarii", care, călcând peste cadavre, aplică cu forţa absurdităţile sistemului; în fine, oportuniştii... Foarte puţini sunt cei care reuşesc să se păstreze nealteraţi: vor fi etichetaţi drept burghezi şi amendaţi ca atare. Şi mai puţini sunt cei care, trezindu-se la realitate, vor încerca să-şi avertizeze semenii: aceştia vor fi catalogaţi drept "duşmani ai poporului". De ei vor fi obligaţi să se dezică în public colegii, copiii, soţiile; altfel, vor fi ei înşişi renegaţi. Un astfel de caz - obligarea unei liceene de a-şi renega tatăl pentru vinovăţii închipuite - reprezintă nucleul dramatic al filmului. Refuzul demn al fetei, alături de presiunile imense făcute asupra ei şi asupra prietenelor, care o susţin, de corpul propagandistic-profesoral o vor conduce la sinucidere. Reabilitarea tatălui după arestul abuziv sporeşte şi mai mult tragedia. În tot acest traseu infernal, solidaritatea colegilor de clasă în faţa familiei lovite catastrofal, în pofida ameninţărilor dirigintei, care vrea să muşamalizeze cazul, este singura rază de speranţă, singura pavăză de lumină în faţa disoluţiei sinelui.