Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Cultură Nick van Bloss

Nick van Bloss

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Cultură
Un articol de: Tudor Călin Zarojanu - 14 Ianuarie 2022

La şapte ani a început să ma­nifeste bizare ticuri verbale şi de gestică. Medicii au diagnosticat „cerşirea atenţiei” părinţilor. Pă­rea verosimil, căci aceştia erau preo­cupaţi de fratele cel mare, pianist, dependent de heroină, care peste câţiva ani s-a sinucis. Totuşi, mezinul a studiat şi el pianul, ba încă la Royal College of Music. Viaţa în colectivitate a fost oribilă, căci colegii îl mai­muţăreau pe bietul Nick, care nu putea să-şi controleze gesturile şi exclamaţiile. La 21 de ani a căzut, ca o ghilotină, diagnosticul corect: sindromul Tourette. Nu există tratament.

Ca muzician, însă, Nick s-a dovedit strălucitor. A susţinut numeroase concerte, recitaluri, tur­nee, a câştigat o droaie de premii şi a ajuns să fie privit drept principala speranţă pianistică a Marii Britanii. Asta pentru că atunci când se aşeza la pian nu mai avea nici un tic! Dezarticulat înainte şi după spectacol, era perfect normal în contact cu muzica!

În 1994, la 27 de ani, a luat-o razna şi pe scenă. S-a îngrozit şi s-a încuiat în casă. Repetând zi de zi, având drept martori doar pe­reţii, „care nu formulează critici”. 15 ani de izolare autoimpusă. Nu şi pe internet, unde a ajuns să fie un fel de „mamă a răniţilor” pentru cei ca el, autişti, ADHD...

În 2006 a publicat cartea „Busy Body” (Corp ocupat), poves­tin­du-şi teribila experienţă. În 2007 a fost subiectul documentarului BBC „Mad but Glad” (Nebun, dar vesel). Iar în 2009 şi-a anunţat întoar­cerea pe scenă! S-a întâmplat la 28 aprilie 2010, în Cadogan Hall, Chelsea, şi... a fost un triumf! A susţinut nu unul, ci două concerte, Bach şi Beethoven - „Imperialul”...

De-atunci a mai cântat public, dar nu atât cât și-ar fi dorit. În 2018 se plângea că marile orchestre britanice îl discriminează...