Nick van Bloss

La şapte ani a început să ma­nifeste bizare ticuri verbale şi de gestică. Medicii au diagnosticat „cerşirea atenţiei” părinţilor. Pă­rea verosimil, căci aceştia erau preo­cupaţi de fratele cel mare, pianist, dependent de heroină, care peste câţiva ani s-a sinucis. Totuşi, mezinul a studiat şi el pianul, ba încă la Royal College of Music. Viaţa în colectivitate a fost oribilă, căci colegii îl mai­muţăreau pe bietul Nick, care nu putea să-şi controleze gesturile şi exclamaţiile. La 21 de ani a căzut, ca o ghilotină, diagnosticul corect: sindromul Tourette. Nu există tratament.

Ca muzician, însă, Nick s-a dovedit strălucitor. A susţinut numeroase concerte, recitaluri, tur­nee, a câştigat o droaie de premii şi a ajuns să fie privit drept principala speranţă pianistică a Marii Britanii. Asta pentru că atunci când se aşeza la pian nu mai avea nici un tic! Dezarticulat înainte şi după spectacol, era perfect normal în contact cu muzica!

În 1994, la 27 de ani, a luat-o razna şi pe scenă. S-a îngrozit şi s-a încuiat în casă. Repetând zi de zi, având drept martori doar pe­reţii, „care nu formulează critici”. 15 ani de izolare autoimpusă. Nu şi pe internet, unde a ajuns să fie un fel de „mamă a răniţilor” pentru cei ca el, autişti, ADHD...

În 2006 a publicat cartea „Busy Body” (Corp ocupat), poves­tin­du-şi teribila experienţă. În 2007 a fost subiectul documentarului BBC „Mad but Glad” (Nebun, dar vesel). Iar în 2009 şi-a anunţat întoar­cerea pe scenă! S-a întâmplat la 28 aprilie 2010, în Cadogan Hall, Chelsea, şi... a fost un triumf! A susţinut nu unul, ci două concerte, Bach şi Beethoven - „Imperialul”...

De-atunci a mai cântat public, dar nu atât cât și-ar fi dorit. În 2018 se plângea că marile orchestre britanice îl discriminează...