La Biblioteca Academiei Române a avut loc, zilele acestea, lansarea ultimei ediții în limba română a volumului „Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune”, coordonat de istoricul francez
O expoziţie de icoane dătătoare de speranţe
O cunosc pe minunata doamnă Elena Borundel de la numeroasele manifestări cu iconari de la Muzeul Ţăranului Român. I-am privit cu atenţie lucrările, am mai sta din când în când puţin de vorbă. Era una dintre prezenţele cele mai frumos aşezate, atât din punctul de vedere al producerilor, cât şi din cel al calităţii umane.
Când, anul acesta, pe la începutul Postului Mare, m-a rugat să vin să vorbesc la vernisajul expoziţiei de sfârşit de an al clasei sale de la Şcoala de Artă a Municipiului Bucureşti, n-am putut s-o refuz. După mai multe amânări, datorate dificultăţilor în aflarea unui spaţiu adecvat disponibil, în sfârşit expoziţia şi-a anunţat deschiderea în ziua de luni, 16 mai, la parterul Centrului Naţional de Artă "Tinerimea Română", la Podul Izvor. Cum se vede şi cum se ştie, astăzi se pictează enorm de mult icoane. De cele mai multe ori prost. Unii o fac cu multă bunăvoinţă, dar fără a avea darul şi harul necesare, alţii se gândesc de-a dreptul să-şi facă din această artă numai un mijloc de subzistenţă, profitând de sentimentele şi nevoile religioase ale creştinilor. Rezultatul îl constituie puzderia de imagini colportate sub numele fraudulos de icoane, care ne violentează simţul estetic şi teologic peste tot: prin buticuri, amestecate cu tot felul de produse nepotrivite, pe la vânzători ambulanţi, dar şi prin pangarele multor biserici sau prin magazine eparhiale de obiecte bisericeşti. Din păcate! Ar trebui din partea tuturor celor care-şi asumă condiţia creştină ortodoxă şi au o brumă de cultură teologică şi artistică, dar mai ales a celor responsabili la nivelul eparhiilor, mai multă atenţie la acest domeniu extrem de delicat, al zugrăvirii de icoane, orice formă ar îmbrăca ele, de la frescele bisericilor până la coperţile de carte. Se ştie că omul, în general, este încercat şi ispitit în ceea ce are el mai preţios, mai important. Or, icoanele sunt vitale pentru spaţiul dreptei credinţe, cu alte cuvinte, al Bisericii Ortodoxe. Sărbătoarea definitorie a Ortodoxiei este Duminica cinstirii sfintelor icoane, aşezată în a doua duminică a Postului Mare. Nu se poate sluji Sfânta Liturghie şi nu se poate săvârşi Sfânta Jertfă Euharistică fără o minimă prezenţă a icoanelor, cele împărăteşti şi cea reprezentată de antimis. Creştinul nu poate convorbi destul de apropiat şi nu poate slăvi deplin pe Dumnezeu fără ajutorul icoanelor, fie ele, în caz de restrişte, prezente ca imagini interioare ale celor pe care le-am întâlnit mai înainte în Biserică. O manifestare de smerită slăvire a Chipului Cuvântului Cu această experienţă mă îndreptam neîncrezător spre vernisajul la care fusesem poftit să vorbesc. Mă gândeam că o să dau peste nişte producţii cel mult modeste, despre care va trebui să vorbesc de bine, căci aşa se face la vernisaje şi lansări de carte. Numai că viaţa (datorită lui Dumnezeu!) este mereu surprinzătoare! De la primele icoane întâlnite, aveam să constat cu surprindere că mă aflu în faţa unora de foarte bună calitate, cu mult peste ceea ce se face şi se propune spre vânzare în mod curent. Practic, sunt prezenţi în expoziţie ucenicii a trei doamne profesoare: Ruxandra Lăcătuş, Elena Borundel (expert Secţia Decoraţiuni interioare) şi Cristina Istrate (expert Secţia Artă sacră). Aceste doamne şi-au presărat şi ele câteva lucrări printre cele ale elevilor lor. O parte dintre lucrări poartă în dreptul lor numele autorilor, dar cea mai mare parte dintre ele sunt expuse sub semnul anonimatului, aşa cum de altfel se petrecea şi la iconarii din vechime. Tehnicile abordate sunt multiple: pictură pe lemn, pictură pe sticlă, mozaic, frescă, pictură pe hârtie (realizată manual) etc. Ceea ce este îmbucurător este faptul că cele trei doamne profesoare au ştiut să privească cum se cuvine spre vechile modele, să le pătrundă înţelesurile teologice şi artistice şi să transmită eficient, la rândul lor, către elevi ceea ce au văzut. Au rezultat, în majoritatea lor, lucrări care sunt cu adevărat demne de numele de icoane, care îţi înlesnesc benefic comunicarea cu Dumnezeu, care reuşesc să dea sufletului tău pornirea necesară întru rugăciune. Merită toată preţuirea aceste profesoare care au ştiut să poarte pe un drum bun pe elevii lor, dar şi elevii care au reuşit ca prin străduinţă şi abordare curată să-şi pună în lucrare izbutită darul cu care au fost înzestraţi, să facă în aşa fel încât dragostea lor de icoane să nu rămână un simplu hobby. Sunt demne lucrările celor mai mulţi dintre ei a sta în biserici sau în casele creştinilor celor mai exigenţi, spre închinare şi întâlnire cu Dumnezeu şi cu sfinţii Lui. Trebuie subliniată şi preocuparea recuperatoare a doamnei Elena Borundel. A cules dintr-o grămadă de resturi creată în timpul restaurării Bisericii "Sfântul Spiridon Nou" ceva fragmente de decoraţie din lemn, le-a dat spre restaurare domnişoarei Rodica Negulescu (ceea ce ea a făcut cu mult profesionalism şi cu totală dăruire), după care le-a integrat cu multă pricepere şi dragoste împrejurul icoanelor sale, pentru a le pune şi mai mult în valoare. Acelaşi lucru l-a făcut cu piese de mobilier, care acum şi-au căpătat un loc firesc în apropierea icoanelor. Deschisă în perioada pascală, intitulată "Drumul spre Lumină", expoziţia respiră prospeţime şi onestitate, implicare sinceră şi atentă, dragoste de Dumnezeu prin lucrare. Ea reuşeşte să ne poarte cu gândul din această lumină a Învierii la Lumina Hristos, Cel care a făcut posibilă naşterea binefăcătoare, mângâietoare, încurajatoare a icoanei. Este o Lumină neînserată, cum ne spune o cântare a Învierii, este Lumina lină a sfintei slave a Tatălui ceresc… "Drumul spre Lumină" a reuşit să fie o manifestare de smerită slăvire a Chipului Cuvântului!