O sinteză științifică fundamentală în cultura română

Din bogata suită de lucrări ale romancierului, esteticianului, istoricului si criticului literar Mihail Diaconescu, tratatul îIstoria literaturii dacoromaneÎ, ediția a doua, revizuită și adăugită, apărută în anul 2013, la Editura Fundației Internaționale „Mihai Eminescu” din București, reprezintă, fără îndoială, o operă fundamentală și monumentală.

Apărută în condiții grafice deosebite la tipografia Gutenberg din București, cartea impresionează prin masivitatea sa (832 pagini), impunându‑se prin bogăția și noutatea infor­mațiilor în dezbaterea temei abordate.

 În Precuvântarea la această excepțională sinteză științifică dedicată literaturii creștine, IPS dr. Irineu Popa, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei, subliniază faptul că lucrarea domnului profesor Mihail Diaconescu este „nu numai o carte de istorie, ci și o carte de spiritualitate creștină și românească”, iar apariția ei „poate constitui un bine‑venit prilej de rememorare a cadrului originar de conviețuire a strămoșilor noștri și de popularizare a vieții și cunoștințelor lor istorice, filosofice și teologice în rândul cititorilor de azi”.

 Elaborată inițial ca o succesiune de prelegeri prezentate de autor la cursul de literatură comparată pentru anul al II‑lea al Facultății de Limbi Străine a Universității „Spiru Haret” și la cel de sociologia artei și literaturii ținut la anul al IV‑lea, la Facultatea de Sociologie, Psihologie și Pedagogie a Universității din București, lucrarea în formatul actual a fost considerabil lărgită prin adăugarea unor prelegeri prezentate studenților filologi de la Facultatea de Științe a Univer­sității din Pitești. Unele capitole din lucrare reprezintă comunicări științifice prezentate de autor la Academia Română, la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române, la Facultatea de Limbi Străine a Universității „Spiru Haret” sau la unele conferințe și colocvii internaționale organizate de Universitatea Sorbonne – Paris și de Deutscher Akademischer Austauschdienst – Bonn. Structurat în 10 mari secțiuni, tratatul Istoria literaturii dacoromane debutează cu o Cronologie comentată a evenimentelor literare și culturale, de la domnia regelui Burebista (c. 82 – c. 44 î. Hr.) până în prezent (anul 2009), cu accent pe momentele ce marchează începuturile și dezvoltarea formelor literare în spațiul carpato‑danubiano‑pontic.

 De la primele scrieri bisericești din epoca daco‑romană, continuând cu prezentarea operelor și autorilor acelei perioade, Cronologia comentată se constituie, de asemenea, într‑o riguroasă bibliografie adnotată a temei tratate. „Existența statului condus de Burebista – arată autorul – a favorizat înflorirea unor forme lirice și epice în literatura populară a geto‑dacilor. Varietatea creațiilor folclorice geto‑dacice care compun genul liric este ilustrată de specii literare ca oda, peanul, epoda, bocetul (torelli) și belagines – atestate de diverse surse istorice antice. Literatura populară a geto‑dacilor număra între formele (speciile, instituțiile) genului epic mitul, legenda, narațiunile cu caracter moralizator etc.”

Grație preocupării aparte de care s‑a bucurat augusta provincie romană, Dacia, din partea împăraților de la Roma, aici s‑a dezvoltat o înfloritoare civilizație, în cadrul căreia a fost acordată o atenție deosebită culturii, în general, și creațiilor literare, în special.

 Sub genericul Argumentum, Secțiunea II prezintă contextul istoriografic în care au fost realizate studiile de istorie literară, istoria limbii române, istorie bisericească, istoria filosofiei, comparatism literar, istorie culturală și istoria artei care subliniază importanța scriitorilor daco‑romani și a operelor lor pentru evoluția spirituală a poporului român și a întregului continent european. Se regăsesc aici contri­buțiile majore ale unor reputați specialiști în domeniu, precum pr. prof. dr. Ioan G. Coman, dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, Octavian Lazăr Cosma, pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, prof. dr. Dan Horia Mazilu, prof. dr. Gabriel Țepelea ș.a.

În cadrul acestei secțiuni, un interes aparte prezintă capitolul referitor la receptarea epocii literare daco‑romane în istoriografia română și europeană, în cadrul căruia sunt evidențiate perso­nalitățile de început și lucrările lor științifice, precum Dimitrie Cantemir, Gheorghe Șincai și Petru Maior, cât și preocupările pentru editarea textelor, dintre care se remarcă cele ale lui Ghenadie I. Enăceanu, profesor de istorie bisericească la Facultatea de Teologie din București, al cărei prim decan a fost între anii 1884 și 1887. Urmează prezentarea epocii literare daco-romane în lucrările istoricilor Gheorghe Zottu (1842‑1885), Gherasim Timuș (1849‑1911), Constantin I. Erbiceanu (1838‑1913) și Nicolae Iorga (1871‑1940).

Prezentând școala științifică fondată de Vasile Pârvan, domnul prof. Mihail Diaconescu apreciază că, prin întreaga sa operă, marele istoric român „a contribuit în mod decisiv la înțelegerea științifică, tot mai nuanțată, a epocii dacoromane... Pârvan și‑a fascinat contemporanii pentru că practica o rigoare severă în tot ceea ce întreprindea în domeniul cerce­tărilor de specialitate; pentru că erudiția sa în domeniul civiliza­țiilor antice era copleșitoare, dar și pentru că știa să ridice rezultatele științifice la care ajungea la nivelul unor sinteze monumentale și al unor concluzii de ordin metodologic și, mai ales, moral‑filozofic. Pârvan este unul dintre cei mai iubiți părinți spirituali ai strălucitelor generații de intelectuali români afirmate în perioada interbelică”.

După prezentarea contribu­țiilor în domeniu ale unor lingviști ca Haralambie Mihăescu, G. Ivănescu, Ion I. Russu, Grigore Brâncuș, Ariton Vraciu și Cicerone Poghirc, autorul tratatului apreciază că un moment decisiv în studierea literaturii daco-romane îl reprezintă opera marelui filolog clasicist și ortodox Ioan G. Coman (1902‑1987), a cărui fundamentală sinteză Scriitori bisericești din epoca stră­română (1979) „a fost pregătită în timp prin acumularea treptată a numeroase surse documentare, date istorice și interpretări, în lucrări dedicate culturii, civili­zației și, îndeosebi, spiritualității noastre în secolele I‑VI”. Con­tribuții importante la o mai bună înțelegere a literaturii noastre în epoca
daco-romană au adus, de asemenea, marii teologi pr. prof. Dumitru Stăniloae (1903‑1993), dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, și dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei. În partea finală a acestei secțiuni sunt prezentate noile ediții științifice realizate de savanți precum clasicistul și istoricul literar Gh. I. Șerban, con­tribuțiile realizate de Ștefan C. Alexe, Nicolae Chițescu și Ioan Rămureanu; studiile lui Gheorghe I. Drăgulin despre viața și opera Sfântului Dionisie Smeritul și Areopagitul, precum și cele ale altor specialiști precum: dr. Aloisiu I. Tăutu, Alexandru Elian, Ion Barnea, Emilian Popescu, Adrian I. Rădulescu, Gheorghe Moisescu, Ștefan Lupșa, Alexandru Fili­pașcu, Mircea Păcurariu, Răzvan I. Theodorescu, Mihai Gramatopol și Constantin Preda.

Prezentând Epoca literară daco-romană în perspectivă socio­istorică, Secțiunea III tratează mai întâi unele aspecte conceptuale și metodologice ale cercetării în domeniu, precum: metoda istorică și valoarea estetică, metoda sociologică și profilul artistic‑spiritual al scriitorilor, cât și aspecte ale evoluției demografice, con­tribuția instituțiilor la înflorirea literaturii daco-romane, armata – cea mai puternică insti­tuție a epocii, unitățile militare romane formate din etnici tra­co‑geto‑daci, împărați romani de origine etnică traco‑geto‑dacică.

Pornind de la premisa că orice abordare a realizărilor literare impune o evaluare adecvată a raporturilor complexe dintre texte și contextul lor, domnul prof. Mihail Diaconescu analizează contextul sociomilitar și sociospiritual al literaturii daco-romane, prezentând creațiile lirice epigrafice dedicate legionarilor romani, text și context în actele martirice, evoluții spirituale și context militar, rolul flotei militare și comerciale romane de la Dunărea de Jos și de pe litoralul vestic al Mării Negre în viața locuitorilor de aici în secolele I – VI, orașele, câteva aspecte ale integrării unor migratori în societatea daco-romană, consecințele literare ale integrării și asimilării unor migratori în societatea daco-romană ș.a.

Intitulată Literatura getică, Secțiunea IV discută speciile lirice (oda, imnul, peanul, epoda, cântecul erotic, bocetul ș.a.) și speciile epice (legenda și mitul). În cadrul aceleiași Secțiuni se discută despre literatura cultă din epoca romană, respectiv despre regele poet Cotys I și Ovidiu, poetul surghiunit la Tomis în anii 8 – 18 d.Hr. Tot aici sunt analizate aspecte ca: receptarea ideilor literare în cetățile din Dacia Pontică (Scytia Minor), abordarea intrinsecă și extrinsecă a textelor în școlile din Dacia Romană, preocupările retorice și dialectice în epoca daco-romană, confruntări teoretice legate de Cuvânt (Logos, Verbum), clasificarea unor specii lirice întreprinsă de Sfântul Niceta de Remesiana ș.a.

Secțiunea V analizează autorii păgâni de la începutul erei creștine, dl prof. M. Diaconescu realizând o încercare de reconstituire biografică a juristului Gaius Noster, primul autor cult pe care spațiul etnic daco‑roman l‑a impus în literatura și cultura antică. Deși în diverse culturi europene i‑au fost dedicate sute de lucrări de sinteză și mii de contribuții parțiale, autorul tratatului arată că figura lui Gaius Noster „rămâne în continuare oarecum enigmatică. Tocmai de aceea se și vorbește de o enigmă Gaius”.

O altă personalitate reprezentativă a culturii noastre păgâne din epoca daco-romană este memorialistul și geograful Aethicus Histricus, neguțător, navigator și scriitor, născut la Histria, în Dacia Pontică, în a doua jumătate a sec. al IV‑lea.

Mult mai amplă, Secțiunea VI, având titlul Începuturile literaturii creștine, vorbește despre prezența și activitatea misionară a Sfinților Apostoli Andrei, Pavel și Filip în ținuturile getice; despre actul martiric, o formă literară caracteristică pentru cultura noastră în epoca daco‑romană.

În acest context, autorul relatează despre Actele martirice ale Sfinților Epictet și Astion de la Halmyris, Irineu de la Sirmium, Dasius de la Axiopolis, Emilian de la Durostor și Sava de la Buzău. Pe baza analizei surselor istorice și a dovezilor arheologice, autorul relevă că, în secolul al IV‑lea, în satele și cetățile dintre Carpații Meridionali și Dunăre, inclusiv în regiunea Buzău, numită de migratorii vizigoți Caucaland, se desfășura o intensă viață creștină.

Intensitatea vieții creștine din Gothia Romana în a doua jumătate a secolului al IV‑lea dovedește că satele și cetățile de aici au fost evanghelizate cu mult înainte.

Secțiunile VII și VIII din tratat sunt consacrate prezentării școlilor literare din perioada daco‑romană și personalităților care le‑au ilustrat. Autorul arată că „operele produse de Școala Literară de la Tomis și de Școala literară de la Dunărea de Jos, la care se adaugă numărul important al biografiilor exemplare cunoscute sub numele de acte martirice indică, în perspectiva istorică, amploarea și diversitatea activității literare desfășurate în cultura noastră în ultima parte a epocii daco‑romane (străromâne), respectiv la începutul Evului Mediu”.

Școala literară de la Tomis este reprezentată de perso­nalități ca Sfântul Bretanion Episcopul Tomisului, Sfântul Theotim I Filosoful Episcopul Tomisului, Sfântul Ioan Cassian, Episcopul Ioan de Tomis, Sfântul Dionisie Smeritul și Areopagitul (Dionysius Exiguus, Sfântul Dionisie Areopagitul, Pseudo Dionisie Areopagitul), Ioan Maxentius, Leontius Byzantinus, una dintre marile personalități ale culturii europene, teologul kenozei și al enipostazierii, polemist, fondatorul scolasticii, și Mitropolitul Valentinianus de Tomis. În epoca sa (începutul secolului al VI‑lea – începutul celei de‑a doua jumătăți a secolului al VI‑lea), acesta din urmă a fost una dintre cele mai importante personalități ale culturii daco‑romane și ale Ortodoxiei.

Școala literară de la Dunărea de Jos este reprezentată de scriitori precum Episcopul Laurentius Mellifluus de Novae, Sfântul Niceta de Remesiana, muzicolog și teoretician literar, teolog ortodox, autorul capodoperei lirice a literaturii daco‑romane – imnul Te Deum laudamus, comparabil cu poemul eminescian Luceafărul, Sfântul Martinus de Bracara și istoricul got romanizat Iordanes. Din numeroasele judecăți de valoare formulate de autorul tratatului, cu privire la scriitorii din Școala literară de la Dunărea de jos, am reținut pe cele referitoare la Sfântul Niceta de Remesiana (născut la Remesiana, în Dacia Mediterranea pe la 338/340 – a murit după anul 420, probabil tot la Remesiana): „Dac prin origine, creștin ortodox cu sufletul, roman prin cultură și prin latina operei pe care ne‑a lăsat‑o, Sfântul Niceta exprimă specificul etnic și spiritual românesc în datele sale fundamentale și permanente”.

Capitolul dedicat Școlii literare de la Dunărea de Jos se încheie cu prezentarea câtorva autori eterodocși: Auxentius (Mercurinus) de Durostorum, Palladius de Ratiaria, Maximin, Secundianus de Singidunum. O prezentare succintă este dedicată și lui Germinius de Sirmium, un eterodox revenit la Ortodoxie.

Secțiunea IX din tratat are caracter analitic și cuprinde comentarii asupra operelor literare daco‑romane ca surse pentru cercetările de istoria limbii române. Autorul tratează și unele aspecte ale stilului și diverse constatări cu privire la valorile expresive ale limbii latine creștine utilizate în scrierile autorilor daco‑romani, ajungând la concluzia că „diversele aspecte ale latinei bisericești utilizate în operele scriitorilor daco-romani ne ajută să înțelegem importante aspecte ale limbii române, îndeosebi ale lexicului ei creștin".

Având un caracter rezumativ, ultima secțiune a cărții evidențiază valoarea de patrimoniu a literaturii daco‑romane. Autorul consideră că, dintre numeroșii scriitori daco‑romani, cei mai importanți au fost geograful păgân Aethicus Histricus, Sființii Ioan Cassian, Niceta de Remesiana, Dionisie Smeritul și Areopagitul (Dionysius Exiguus; Dionysius Areopagita), precum și marele teolog Leontius Byzantinus, o personalitate a cărei operă este deosebit de activă în teologia creștină contemporană (ortodoxă, catolică, protestantă).

Profesorul Mihail Diaconescu subliniază faptul că „operele scriitorilor teologi daco-romani au contribuit în mod decisiv la realizarea identității românești în perioada migrațiilor, respectiv la începutul Evului Mediu” și că acestea sunt un capitol important al istoriei noastre literare.

În susținerea considerațiilor sale, autorul aduce argumentele multor istorici, teologi, filologi, filosofi, logicieni, care sunt convinși că epoca literară daco‑romană este începutul culturii românești vechi și un prim capitol al literaturii noastre.

În concluzie, ne raliem întru totul opiniei avizate a academicianului Alexandru Surdu, care aprecia că „monumentala lucrare Istoria literaturii dacoromane de Mihail Diaconescu este o contribuţie fundamentală la edificarea istoriei noastre spirituale”.

Dovedind o pilduitoare perse­verență și putere de muncă în realizarea proiectelor de restabilire a adevărului privind începuturile literaturii noastre, domnul profesor Mihail Diaconescu s‑a afirmat totdeauna ca un militant neabătut în slujba valorilor noastre identitare.

Prin opera epică, teoretico‑estetică și istorico‑literară pe care a edificat‑o, domnul profesor Mihail Diaconescu se situează la înălțimea celor mai importante înfăptuiri ale culturii române și europene.