„One World Romania“, un festival în franciză

Un festival de film documentar este, sau ar trebui să fie, o invitaţie la adevăr, una din rarele ocazii când cinema-ul renunţă la seducătorul său statut de "uzină de vise", pentru a ne pune în faţă realităţile cele mai incomode, cele mai şocante, cele mai neaşteptate. Cele pe care jurnalele de ştiri şi reportajele televizate le evită ori nu au suficient spaţiu să le expună.

După căderea blocului comunist răsăritean şi mai ales odată cu naşterea erei audiovizualului, festivalurile de film documentar (focalizate pe investigaţie socială, etnos, antropologie, drepturile omului) au devenit un fenomen tot mai recurent. Forum de cunoaştere reciprocă a cineaştilor şi realităţilor locale insuficient mediatizate, ele au devenit, treptat, şi un mod de implementare a idealurilor democratice, a noii idei europene, a multiculturalismului (slogan a cărui sucombare tocmai ne-a fost anunţată), a ideilor "toleranţei", "diversităţii" şi a altor crezuri globale cu termen de valabilitate mai lung sau mai scurt şi cu o putere de acoperire mai mare sau mai mică a realităţilor locale.

Festinuri ale libertăţii de gândire ori forumuri de promovare a unor concepte sonore, dar insuficient desluşite, festivalurile de documentar rămân un hăţiş factual provocator care, dincolo de învelişul ideologic în care sunt uneori ambalate, merită explorat. Vorbind despre manipulare ori lăsându-se ei înşişi manipulaţi, batalioane de cineaşti, directori de comunicare, dictori şi diverşi militanţi oferă publicului un spectacol polifonic-cubist de decupaje din realitatea imediată, precedate sau succedate de conferinţe şi mese rotunde explicativ-educative, cu tematici mai mult sau mai puţin redundante… al căror tâlc va trebui ulterior recompus, în linişte, de fiecare.

"Un festival nu este doar despre filme"

Aflat la cea de-a IV-a ediţie, "One World Romania" este un copil mai mic al veteranului "One World International", festivalul de documentar pentru drepturile omului născut în Republica Cehă, actualmente cel mai amplu şi vizibil eveniment tematic din lume, generatorul unei ample reţele de festivaluri (actualmente, 32) pe toate continentele. Sub deviza că "un festival nu este doar despre filme", importantul eveniment praghez ne arată că în spatele său se află un proiect de acţiune socială şi că filmul nu este doar un scop, ci şi un mijloc strategic de activizare şi responsabilizare civică, educaţională, de promovare a integrării sociale… Ceea ce, principial, este foarte bine.

Nu ne îndoim că "One World Romania" este plin de bune intenţii, de solide recomandări, de sponsori şi susţinători respectabili şi la fel de solizi, iar pentru multitudinea de filme incitante propuse publicului român, filme cu palmares ori abia în premieră, care altminteri nu ar avea şansa să fie văzute, nu putem decât să-i mulţumim.

Au putut fi vizionate filme despre comunităţile de gunoieri din Cairo, familii incestuoase din India şi Letonia, pauperitatea trăită în menajuri à trois, violenţa domestică turco-germană, extremişti musulmani şi fundamentalişti neoprotestanţi din America, israelieni aflaţi în perpetuă migraţie, mărturisirile unor torţionari mexicani şi cambodgieni, pastori pedofili, mafioţi ruşi nepedepsiţi, imigraţia indoneziană, ţigani uitaţi de lume într-un cătun fără identitate din România, ţigani eşuaţi în suburbiile Romei, bunici nazişti, abuzuri sectare… Extreme ale injustiţiei care, firesc, impulsionează spectatorul neavizat, dar bine intenţionat spre acţiune socială… O acţiune pornită de la generalizarea faptelor şocante revoltătoare, epifenomenale sau nu, dar vânate în special pe criteriul spectaculozităţii…

Ştiut fiind că o extremă este generată întotdeauna de o alta, diametral opusă, este uimitoare neglijenţa organizatorilor de a asigura o minimă obiectivitate în investigarea unor stări de fapt din spaţii culturale puţin cunoscute şi importarea unor perspective alogene, destul de superficiale şi rigide (atunci când oferta autohtonă e generoasă şi performantă), asupra unor universuri de civilizaţie deosebit de complexe, ale căror contradicţii nu pot fi soluţionate cu foarfeca a două-trei concepte de sociologie.

Ceea ce deranjează pe spectatorul răsăritean, bată-l vina, cel atât de deprins cu limbajele de lemn, sunt ideologizarea apăsată a evenimentului, retorica dogmatist-siropoasă a expunerilor şi condescendenţa detaşată a prezentatorilor, pregătiţi să dea lecţii identice în orice colţ al lumii unui public extrem de diferit şi cu probleme concrete diferite, lecţii pornite de la o selecţie cinematografică considerată universal valabilă şi defel adaptată auditoriului... Pe scurt, "sentimentul francizei".