Refrenul „Ler Doamne“ în colindele româneşti

În colindele noastre se păstrează vechi formule de urare, cum este "Ler Doamne", devenită laitmotiv în majoritatea textelor cântate. Asemenea formule accentuează caracterul creştin şi creează cadrul de comunicare spirituală într-o formă rituală, aproape liturgică. De remarcat că "Ler Doamne" este folosit ca refren şi în textele religioase, şi în cele laice, cu acelaşi rost sacral, ceea ce dovedeşte aspectul unitar al genului, deşi ca vechime există mari diferenţe între ele.

Cele mai arhaice sunt colindele religioase - creştine sau cu alte texte sacre -, dat fiind faptul că sunt legate de sărbătorile creştine, în principal de Naşterea Domnului şi de Bobotează, apoi, mai puţin, ce-i drept, de Anul Nou, Paşti şi Rusalii. Desigur, în timp, s-a petrecut un proces intens de contaminare cu alte genuri de urare, cu cântece şi balade, ceea ce a dus la îmbogăţirea repertoriului cu teme noi. Altele au fost create în procesul firesc de evoluţie a culturii populare.

Refrenul "Ler Doamne", cu toate variantele regionale, a devenit nota specifică a acestor cântece de colind, pe care l-au preluat şi piesele mai noi intrate în circulaţie, deşi la unele nu pare a se sincroniza cu înţelesul textelor. Să fie oare aici o dorinţă din partea autorului popular de a-şi titra textele create? Sau efectul unui sistem legitim de supravieţuire? În acest context, cunoaşterea sensului exact al refrenului este mai mult decât necesară.

Explicaţii etimologice

De peste două secole, de când s-a început cercetarea lui "ler", s-au dat diferite explicaţii etimologice, însă o anumită aură de mister a făcut dificilă decodificarea cuvântului, ca urmare a răspândirii refrenului la colinde de vechime diferită şi în forme variate prin zonele ţării.

Dimitrie Cantemir, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Gh. Saulescu, At.M. Marienescu, L. Missail, Gr.G. Tocilescu, A.D. Xenopol au văzut în cuvântul "ler" o reminiscenţă a numelui împăratului roman Aurelian. I.G. Sbiera, B.P. Hasdeu şi episcopul Melchisedec Ştefănescu au opinat pentru originea lui în zeii "Lari" ai romanilor. Aron Densuşianu îl deducea din cuvântul latin "liber", numele lui "Jupiter Liber", iar Miron Costin, Al. Cihac şi M. Gaster au văzut în refrenul colindei noastre numele slav al zeului Cupidon, anume "Lel".

După alte cercetări, nu lipsite de controverse, s-a adoptat explicaţia dată de profesorul gălăţean Dumitru Dan (1865-1946), care, în studiul său "Hailerui Doamne" (publicat în "Noua Revistă Română", an. II, nr. 26, 1901, pp. 85-91), încearcă să demonstreze că refrenul "hailerui" din colinde ar veni de la biblicul "halleluiah", scurtat de metrul versului popular în "hallelui" şi transformat de fonetica românească în "alerui", apoi despicat în "ai" sau "hai" şi "lerui". Explicaţia aceasta, deşi susţinută de Al. Rosetti şi alţii, este discutabilă. Cum se vede, D. Dan a luat în calcul numai o singură variantă a refrenului, cea întâlnită în zona sa, asupra căreia se opreşte cu cercetarea, fără a ţine seama de alte variante şi chiar de anume reguli de interpretare filologică. Toată demonstraţia sa cu transformarea lui "halleluiah" în "hailerui" nu are un temei ştiinţific.

"Valere!", adică "Fii sănătos!"

Din cercetarea tuturor variantelor refrenului întâlnite în ţară, se desprinde o altă concluzie etimologică.

În răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu şi Nicolae Densuşianu, publicate de altfel târziu, se poate vedea că "Ler Doamne" are forme diferite în colinde: "Velerim şi veler Doamne", "Leru-i Doamne", "Oiler Doamne", "Hai lerui", "Oleranda Doamne", "Oluranda", "Haileroi", "Hailerânda", "Lieroloi Doamne", "Aliroiu", "Leroi Doamne", "Leru Domnul", "Oleroi Doamne", "Hai Leroi Doamne", "O leroi Doamne", "Lerule, Doamne", "Undai Lerui", "Oi Lerui", "Omvalerui", "Holeronda", "Leriu Doamne", "Velerim şi veleori", "Reliu Doamne" ş.a., ca să dăm numai câteva dintre zecile de variante ale refrenului.

În acest context, este evident că sensul adevărat poate fi găsit cercetând nu numai o formă a refrenului, ci toate variantele cunoscute, pentru a găsi forma iniţială, de bază, a cuvântului "ler". Se ajunge astfel la constatarea că în refren ceea ce se repetă mai mult, în afară de "Doamne", sunt tema "ler", simplă sau cu prefixele "ai", "hai", "ve", "oi", "undai", "omvai" etc. şi particulele sufixe specifice pronunţiei populare din diferite zone. Lăsând la o parte sufixele, care sunt nuanţe fonetice regionale, termenul în forma mai pură ("oiler", "veler", "hailer", "vailer") vine de la cuvântul latin "valeo" (verb), la infinitiv "valere", cu sens de "a fi sănătos", "a fi puternic". Forma din colinde provine de la modul imperativ prezent al verbului, care este "valere!", adică "fii sănătos!" sau cu înţeles mai propriu vorbirii populare: "să fii sănătos", cum se urează frecvent în tradiţiile de iarnă.

Transformarea lui "valere" în "oiler", "oilerui", "veler", "hailer" sau "vailer" s-a făcut prin modificarea în fonetica populară a lui "va" în "ve", "oi", "hai", "vai", fenomen caracteristic limbii noastre, care s-a format din latina populară, vorbită, în care e de presupus că forma unor termeni va fi fost mai diferită decât în cea cultă, apoi a suferit şi un îndelung proces de românizare, de regionalizare, ca efect al vechimii sale şi al circulaţiei largi pe tot cuprinsul ţării. Mai evident, faptul se explică prin situaţia şi a altor cuvinte din expresiile populare exclamative ca "vai de mine!", care se pronunţă în unele zone "oi de mine!", "ai de mine!" sau "hai de mine!" (Bucovina). Fiind şi silabă cu consoană moale, "va" a suferit modificarea amintită sau chiar a fost scos în unele cazuri din pronunţare, accentuând pe "lere", devenind şi acesta frecvent "ler", "lerui", "lerânda" şi alte variante prin rostirea regională. Formele "oleranda", "oluranda", "relui", "oliroiu" ş.a., întâlnite în colinde, sunt, evident, o deformare a lui "veler" sau "oiler", înregistrate în anumite zone, după cum s-a făcut şi răspândirea orală a termenului.

Urare Domnului

Dacă cuvântul "ler" exprimă o urare Domnului, mai puţin inteligibil pare a fi sensul lui "Lerui ler", în care repetarea cuvântului în două forme diferite încifrează şi mai mult înţelesul expresiei. Va fi fost oare considerat de-a lungul vremii refrenul doar o formulă de incantaţie, menită să fie doar pronunţată, fără a i se cunoaşte sensul? Sau rostirea lui corespunde unui sistem de exprimare tradiţional. Cercetată prin analogie, plauzibilă este a doua explicaţie, având în vedere că mai este cunoscută o formulă de refren din colinde: "Dă-i Domnului Doamne", care evident, la prima vedere, pare goală de conţinut. O privire mai atentă însă ne duce la sensul creştin al urării, deloc tern, adică se referă la adresarea: "Dă-i Domnului" (aici, să I se dea pruncului Iisus ceva: sănătate, cinstire) şi "Doamne", cu gând la Dumnezeu. Referirea la pruncul divin este evidentă. Poporul care trăieşte atât de intens, în timpul sărbătorilor Crăciunului, Naşterea Domnului, îl simte pe acesta la Betleem deja într-o ipostază pământească, coborât în lume, între ai Săi. De aceea, prin colinde, creştinii îl cinstesc asemenea Magilor şi Păstorilor veniţi în părţile Betleemului, dar se şi roagă lui Dumnezeu pentru sănătatea şi ocrotirea lor, într-un mod de urare care exprimă cererea, rugăciunea, specific datinei.

"Refrenul "Ler Doamne", cu toate variantele regionale, a devenit nota specifică a acestor cântece de colind, pe care l-au preluat şi piesele mai noi intrate în circulaţie, deşi la unele nu pare a se sincroniza cu înţelesul textelor."