Sântilie bate toaca în cer la miezul nopţii

▲ În tradiţia populară, Sântilie este cel care, aflat în carul său ceresc, poate provoca tunete, trăsnete, ploi torenţiale, dar şi incendii ▲ El leagă şi dezleagă ploile, hotărăşte unde şi când să bată grindina ▲ Se spune că Sfântul Ilie a păcătuit la îndemnul diavolului, dar Dumnezeu l-a iertat şi l-a trecut în rândul sfinţilor, fiind urcat la cer într-un car cu roţi de foc, tras de cai albi înaripaţi ▲ În cer, Sântilie cutreieră norii, fulgeră şi trăsneşte dracii cu biciul său de foc pentru a-i pedepsi pentru răul pe care i l-au pricinuit ▲

Sântilie, unul dintre cele mai impresionante personaje din tradiţia populară românească, este sărbătorit pe 20 iulie, în toiul verii. În satele româneşti, Sântilie este şi acum ţinut cu sfinţenie pentru că pedepse grele se pot abate asupra celor care nu-i acordă sărbătorii atenţia ce i se cuvine.

„Mi-aduc aminte că, în copilărie mama, văzându-mă că ciocnesc mere înainte de Sântilie, se răstea la mine, spunându-mi să nu mai fac asta niciodată, deoarece va cădea piatra mare cât merele. Tot în copilărie auzeam adesea spunându-se atunci când fulgera şi tuna că tocmai se plimbă prin cer Sfântul Ilie cu căruţa lui”, a remarcat Marcel Lutic, specialist etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei.

Astfel, „ziua de 20 iulie era ţinută cu mare frică de toţi membrii comunităţilor arhaice româneşti, ştiindu-se că Sântilie este stăpân peste ploaie, grindină, fulgere, tunete, trăsnete şi foc, toate aceste cumpene fiind trimise, se zice, peste ogoarele celor care nu ţineau ziua lui Sântilie. Mulţi chiar credeau că poţi să lucrezi chiar şi la Paşti, însă în nici un caz de Sântilie”, a remarcat Marcel Lutic, care a adăugat că „pe vremuri, sărbătoarea Sfântului Ilie ţinea trei sau şapte zile, cuprinzând şi ziua lui Ilie Pălie, din 21 iulie, şi teribila Focă din 22 iulie”.

Sărbătoarea tradiţională de Sântilie este redată foarte expresiv în mai multe legende româneşti: „De când cu începutul lumii, Dumnezeu a dat pământul în stăpânirea dracului, numai a zis să se poarte bine. (...) Înmulţindu-se diavolii, Sfântul Ilie a rugat cu atâta credinţă pe Dumnezeu să-i dea putere asupra diavolului, până ce l-a convins pe Dumnezeu să-i trimită un car de foc şi patru cai cu aripi şi să-l ia la cer. (...) Dumnezeu i-a dat tunetul şi fulgerul, şi când a slobozit Sfântul Ilie tunetul în draci, cu gândul să-i prăpădească pe toţi, cerul şi pământul s-au cutremurat. Daâ Dumnezeu s-a supărat tare pe Sfântul Ilie că a zis că şi dracii sunt buni la ceva; de n-ar fi ei, oamenii nu vor avea frică. Pentru aceasta i-a luat o mână şi un picior Sfântului Ilie, că altfel era prea tare”.

Chiar şi aşa, Dumnezeu a hotărât să-i dea puteri depline asupra dracilor, dar numai de ziua sa, însă, „Sfântul Ilie nu ştie când e ziua lui, căci dacă ar şti, ar face, de bucurie mare, un chef şi o veselie de s-ar prăpădi lumea”.

„Dracii încearcă să scape de furiosul Sântilie ascunzându-se în animale (mai ales în câini, pisici şi capre după cum arată legenda), în scorburile unor copaci (stejari, carpeni ş.a.), sub pragurile caselor, în turlele bisericilor sau chiar în oameni. Cu toate acestea, Sfântul Ilie nu ezită să trăsnească oriunde s-ar aciua vreun michiduţă, aşa încât oamenii obişnuiau să facă, după fiecare fulger, cruce, ştiind că Dumnezeu i-a poruncit Sfântului Ilie să dea în toate, numai în cruce nouă, nu”, după cum a povestit Marcel Lutic.

Moşii de Sântilie cu mere bune de mâncat

De asemenea, de Sfântul Ilie, românii îşi aduceau aminte şi de sufletele morţilor, iar acum, la Moşii de Sântilie, sunt pomenite în special sufletele copiilor morţi, femeile având obiceiul să cheme copii străini sub un măr, să-l scuture şi să dea de pomană mere, crezându-se că aşa se veselesc morţii, după cum a menţionat Marcel Lutic, care consideră că este „vorba de un măr sacru, ca pom al vieţii, al binelui şi al răului, astfel explicându-se şi interdicţia de a mânca sau de a ciocni mere până la Sântilie”. De la Sântilie, interdicţia de a mânca mere cade, astfel că aceste fructe vor fi la îndemâna copiilor dornici.

Sântilie bate toaca în cer

Credinţa oamenilor era că de Sfântul Ilie se bătea toaca în cer, dar nu oricine o putea auzi. Printre cei privilegiaţi care puteau să audă o astfel de minune se numărau şi ciobanii, care spuneau că acest lucru se întâmpla după miezul nopţii. „Prin Basarabia, fetele mari obişnuiau să se ducă prin cânepişte, unde, dezbrăcate în pielea goală, se tăvăleau pe pământ, se credea astfel că dacă până la ziuă visau cânepă verde se măritau cu un flăcău, apariţia cânepii uscate în vis semnificând, spre disperarea lor, căsătoria cu un om bătrân”, a menţionat Marcel Lutic.

La revărsatul zorilor de Sântilie, babele culegeau plante de leac, mai ales busuioc, iar acesta era pus printre haine şi ţinea la distanţă moliile. De asemenea, cei betegi erau vindecaţi dacă li se punea în scăldătoare tot felul de licori şi plante medicinale.

Sântilie este şi patronul apicultorilor, de ziua sa se retezau ştiubeile sau stupii, ducându-se apoi câţiva faguri la biserică, a precizat Marcel Lutic. „Retezatul nu se făcea dacă sărbătoarea cădea luni, miercuri, vineri sau duminică. După retezat, erau chemaţi vecinii şi prietenii să mănânce din fagurii cei mai frumoşi. Trebuia însă mare atenţie ca la această pomană să nu fie prezenţi cei ce ştiau să facă vrăji şi farmece, căci mierea furată în astfel de zile mari «e mai cu putere la vrăjile şi farmecele lor»”.

Nedeile de Sântilie

Sântilie marchează şi miezul verii pastorale, prilej cu care ciobanii pot să coboare în sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână. Cu aceasta ocazie, ciobanii tineri aduceau în dar iubitelor furci de lemn pentru tors, lucrate în perioada în care se aflau la stână. În acestă zi se obişnuia să se organizeze tot felul de serbări, numite şi nedei în special în comunităţile pastorale unde se organizau târguri, iarmaroace şi bâlciuri. Acum era şi un bun prilej de cunoaştere pentru tineri, se făceau hore şi se cânta de zor.

Astfel, printre bâlciurile celebre care aveau loc de Sântilie se află şi cel de la Fălticeni, bâlci care, din anul 1814, în urma hrisovului lui Scarlat Voda Calimach, era al doilea ca mărime din Europa, dupa cel de la Leipzig. Aici se adunau oameni din mai multe zone ale ţării, dar şi de peste graniţă astfel că puteau fi întâlniţi şi poloni, ruşi, cehi, nemţi, unguri, turci sau chiar arabi. Aveau loc distracţii nenumărate precum cele oferite de circ, de scrâncioburi de diverse forme şi mărimi, teatre de păpuşi şi altele. Alte nedei tradiţionale mai sunt în judeţul Sibiu, la Săcele, în judeţul Braşov, la Polovragi.

Sărbătoarea de Sântilie mai era numită Sântilia, Nedeia, Poiana lui Sântilie, Nedeiu, Nedeuţa, Nedeiţele, Rugă, Goveie, denumiri care diferă în funcţie de regiune. Acum, la nedeie se organizau şi celebrele târguri de fete la care veneau tinerii să se cunoască în vederea căsătoriei. Aceste sărbători erau pentru comunităţile păstoreşti de o importanţă de prim rang, având în vedere că exista obiceiul ca păstorii să numere zilele începând de la Nedeie şi nu de la Anul Nou.

Legende cu Sfântul Ilie

Sfântul Ilie este unul dintre cele mai des întâlnite personaje în legendele româneşti. Astfel, Elena Niculiţă-Voronca aminteşte de „Dracii şi Sfântul Ilie”. Astfel, „dracii în ceruri s-au apucat să facă munţi, ziduri mari, să ajungă până la Dumnezeu ca să-l răstoarne. Dumnezeu, dacă a văzut aşa, a trimis pre Sfântul Ilie şi i-a zis: «Ilie! Ia un căluş (păhar) de miere şi o azimă de orz şi mergi cu tunul de trânteşte pe draci la pământ». Sfântul Ilie când a tunat, toţi au căzut la pământ, unii s-au făcut dohot, alţii au fugit”. La fel, se spune că „tunetul ar fi zgomotul făcut de huruitul trăsurii lui de foc, iar trăsnetul este biciul de foc cu care îi loveşte pe diavolii care se ascund peste tot pe pământ, în turlele bisericilor, prin pomi, pe sub streaşina caselor şi în corpurile animalelor”.

Se mai spune că: „pentru ca să nu se distrugă lumea, Dumnezeu sau Maica Domnului l-a lăsat ciung de mâna dreaptă, l-a ologit de piciorul drept, l-a asurzit şi i-a scos un ochi, ca să-i mai diminueze puterea”. O altă legendă arată că atunci „când era sănătos, tuna de crăpau munţii, se despicau cerul şi pământul, se stârpeau femeile şi animalele, sau se mişca până şi scaunul lui Dumnezeu. Acesta l-a blestemat: «Uscaţi-s-ar mâna», şi de atunci a paralizat”.