Ştefan Hruşcă, în concert la Sala Palatului

Nu există suflet de român care să nu petreacă Praznicul Naşterii Domnului în acordurile lui Ştefan Hruşcă. Chiar şi cei ce n-ar avea, acasă, posibilitatea tehnică de a-l asculta, aproape nu au nevoie, întrucât, încă de prin noiembrie, glasul lui atât de limpede, devenit tradiţie, răsună sărbătoresc. De curând, Ştefan Hruşcă s-a întors acasă să ne colinde. În prezenţa a zeci de mii de oameni, concertul de la Sala Palatului a lăsat senzaţia unei rugi colective pentru binele ţării, pentru bucuria din noi.

Pe Ştefan Hruşcă l-au adoptat, în masă, nu doar românii, dar şi alţii, precum chinezii sau arabii, în ale căror cunoscute prăvălii te întâmpină, de-a dreptul suprareal, odată cu forfota şi cunoscutele refrenuri. Ca o fidelă întruchipare a globalizării, deunăzi, într-un complex comercial din apropierea Bucureştiului, o tânără chinezoaică fredona cu un accent imposibil de redat, dar cu patos: "Liiiiinu-i lin şi iară lin/ Bate vântul cât e lin/ Fruuuunză verde de măliin…" Căci, dacă e Crăciunul, la noi, e Hruşcă. Prin logică deducţie, fără Ştefan Hruşcă, Crăciunul românilor, ori al celor ce locuiesc în ţara lor, n-ar mai fi acelaşi.

De curând, Ştefan Hruşcă a susţinut un concert, pe scena bucureşteană a Sălii Palatului, prilej cu care a vorbit publicului: "Numai păstrând cu sfinţenie tradiţia noastră creştinească vom reuşi noi, românii, să ne găsim drumul în această lume tumultuoasă". Muzica lui Ştefan Hruşcă a fost impecabilă, iar discursul său - fără pată. Un discurs care mărturiseşte despre o neînserată dragoste de Dumnezeu şi de ţară, cum arar mai întâlneşti la români, deoarece este trist de constatat că prea mulţi români uită să-şi mai iubească ţara.

"Este în firea lucrurilor a plăti colinda"

Ca în fiecare an, concertele lui Ştefan Hruşcă, anunţate în ţară, au trezit repede limba acră a celor care trăiesc după principiul atât de românesc şi atât de necreştin "să moară capra vecinului". Ce contează pentru aceştia bucuria exemplară, împărtăşită nouă tuturor şi care răzbate din cântecul acestui om? Ce contează, pentru ei, mesajul creştin şi pur românesc transmis de Ştefan Hruşcă? Ce contează că fiecare colind este, în fapt, o rugăciune? O rugăciune pentru neam şi ţară, atât de greu încercate de istorie, cum adevărat a grăit Hruşcă. Îndemnul la iubire creştină, la înfrăţire, împăcare, la dragoste pentru frumos şi tot ce-i nobil pe pământ. Muzica lui Ştefan Hruşcă ne smulge din contingentul unei Românii amărâte, sărace, triste şi cenuşii şi ne proiectează în transcendentul unei Românii ideale, dumnezeieşti, desprinsă din plaiul mioritic, genial plăsmuit în filosofie de Lucian Blaga. Ce contează lacrimile de bucurie ale colindătorului şi ale gazdelor care îl primesc cu drag în casele şi în inimile lor? Ce contează că muzica lui Ştefan Hruşcă trezeşte dorul sfâşietor de-acasă, dorul de părinţi, care sunt ori nu mai sunt, de casa bunicilor, de omătul pur care să ascundă, Doamne, odată pentru totdeauna, sărăcia noastră materială şi sufletească? E numai invidia că artistul îşi primeşte îndreptăţitul câştig pentru munca, talentul şi strădania lui, după cum "vrednic este lucrătorul de plata sa" (Luca 10:7).

Ştefan Hruşcă mai este judecat că trăieşte bine peste graniţă şi că îşi vizitează ţara doar de sărbători, în scopuri meschine, pentru a-şi asigura dincolo bunul trai, pentru anul ce urmează. Suntem sută la sută convinşi de patriotismul real şi entuziast al acestui om, pe care nimeni nu are dreptul să i-l pună la îndoială, iar felul în care îşi câştigă pâinea îi face cinste nu numai lui, dar şi neamului său, deopotrivă. Este în firea lucrurilor a plăti colinda... Noroiul ce-i este azvârlit înainte, ca răsplătire românească pentru incomensurabila bucurie pe care ne-o dăruieşte an de an, nu este decât încă o dare în petic a celor ce gândesc astfel.

Atmosferă de Crăciun autentic românesc

Am asistat cu stupoare la scene incredibile petrecute anul acesta la concertul de la Sala Palatului, suficiente pentru a-l determina pe Ştefan Hruşcă să părăsească România cu lacrimi în ochi, aşa cum l-am văzut joi seara. O parte din cei care cumpăraseră bilete în primele rânduri au ajuns mai târziu decât alţii, care le ocupaseră locurile. Nimic nefiresc în peisajul autohton… Mahalaua şi scandalul care s-au încins, sub chiar nasul artistului, înjurăturile cele mai grele care au răzbătut până pe scenă... Cei păgubiţi

şi-au reclamat, fireşte, locurile. Incredibil, ceilalţi au câştigat, rămânând încoţopeniţi în scaune până la sfârşit.

Poetul Adrian Păunescu, un apropiat de-al lui Ştefan Hruşcă, a trecut la Domnul. Odată cu recenta sa dispariţie, lumea s-a grăbit să-l înalţe ori să-l coboare pe Păunescu, după caz. Discursul de joi seară al prietenului despre prieten, al artistului despre artist a fost unul cumpănit şi emoţionant. Sinceritatea rememorării şi a omagiului lui Ştefan Hruşcă pentru Adrian Păunescu au făcut cât o rugăciune, din toată inima, pentru uşurarea păcatelor celui adormit.

De fapt, într-o atmosferă de Crăciun autentic românesc cum numai Ştefan Hruşcă se pricepe să plămădească, întregul concert de la Bucureşti, în prezenţa a zeci de mii de oameni, a lăsat senzaţia unei rugi colective pentru binele ţării, pentru bucuria din noi. Iar mesajul primordial al lui Hruşcă se aseamănă izbitor mesajului evanghelic - "Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile..." (Matei 28,19) -, căci ultimul său cuvânt a fost: "Vă rog, dragii mei, în seara de Ajun, mergeţi la colindat!".

"Numai păstrând cu sfinţenie tradiţia noastră creştinească vom reuşi noi, românii, să ne găsim drumul în această lume tumultuoasă"

Ştefan Hruşcă