„Sunt un om care are nevoie de normalitate, de echilibru, de Dumnezeu“

Naistul, compozitorul şi dirijorul Nicolae Voiculeţ, apreciat în întreaga lume pentru naiul său de excepţie, şi-a prezentat, într-un interviu acordat Agenţiei Agerpres, drumul spre recunoaşterea internaţională a talentului său, proiectele de viitor, dar şi legătura sa cu trecutul, în care, la loc de cinste, l-a aşezat pe tatăl său, preot. "Tatăl meu, bolnav fiind, m-a preluat, ca să zic aşa, şi a investit în mine toată bucuria, dragostea, dorinţa, harul şi tot ceea ce avea el mai bun şi mai sfânt, tot ceea ce n-a putut realiza el, toate visurile, speranţele, toată bucuria şi tristeţea lui", a spus artistul Nicolae Voiculeţ.

Cine este Nicolae Voiculeţ, nu doar ca artist, ci şi ca om?

Sunt ceea ce n-am fost niciodată şi jumătate din ceea ce era să fiu. Am să mă definesc ca fiinţă, ca artist, ca persoană, ca om, numai prin ajutorul pe care-l dau prin sunet tuturor oamenilor care au nevoie de iubire şi bucurie. Sunt un om care are nevoie de bucurie de suflet, de iubire, de normalitate, de înţelegere, de echilibru, de Dumnezeu. Sunt un om care şi-a sacrificat micile sau marile bucurii, copilăria, adolescenţa sau maturitatea pentru scopuri mai puţin la modă în zilele noastre. Care şi-a dedicat viaţa unui instrument mai puţin cunoscut sau recunoscut, care vrea şi-şi doreşte prin harul lui şi prin iubirea lui pentru oameni să aducă mai multă bucurie şi iubire în rândul semenilor.

Cât de importanţi sunt maeştrii în muzică? Cine sunt cei care v-au format şi îndrumat?

Evident, maeştrii sunt importanţi, pentru că fără ei nu te poţi şlefui şi contura şi nu poţi primi harul, darul şi "codurile". Mai ales în artă, este obligatoriu să ai maestru. Eu am maeştri, începând cu tatăl meu, care a fost primul maestru, şi terminând cu mulţi maeştri virtuali pe care nu i-am cunoscut, dar i-am întâlnit prin creaţia lor, şi aici am o listă foarte lungă, care include nume din toate artele. În ceea ce priveşte naiul, maestrul meu este Gheorghe Zamfir, unicul şi inegalabilul om al acestui instrument, cu care am o relaţie şi o prietenie specială.

Vorbeaţi despre tatăl dumneavoastră, primul maestru...

Iniţierea mea în artă, în frumos, în umanitarism şi în dăruire pentru ceilalţi a început demult, de la aproximativ 3-4 ani, când tatăl meu, bolnav fiind, foarte bolnav, nemaiprofesând - dumnealui a fost preot -, m-a preluat, ca să zic aşa, şi a investit în mine toată bucuria, dragostea, dorinţa, harul şi tot ceea ce avea el mai bun şi mai sfânt, tot ceea ce n-a putut realiza el, toate visurile, speranţele, toată bucuria şi tristeţea lui.

V-aţi gândit vreodată că o să faceţi muzică la nivel internaţional, pe vremea când poate doar tânjeaţi după succes?

Nu m-am gândit niciodată că voi face ceva la acest nivel şi nici nu ştiam ce înseamnă acest lucru. Nu cred că asta contează. Important este să fii dedicat, să ai disciplină, bucurie, să ai disponibilitatea de a face lucruri de performanţă şi să poţi renunţa, pentru că, de fapt, iubirea asta înseamnă: renunţare la sine. Nu m-am gândit niciodată ce înseamnă performanţă, scenă mare, scenă mică, public numeros sau zece oameni.

Cum pregătiţi un concert?

E deja un tabiet, o pregătire foarte riguroasă şi intensă, cu mult timp înainte, prin meditaţie şi prin studiu, prin toată transpunerea pe care trebuie să o predau şi toată energia pe care trebuie s-o înmagazinez înainte de a dărui "marele cadou". Pentru că fiecare concert este un cadou imens pe care-l fac oamenilor, publicului. Pregătirea este aceeaşi indiferent că este un spectacol în faţa a zece oameni, a zece mii, sau a treizeci de mii de oameni, indiferent unde are loc concertul şi pentru cine. Artistul este ca un preot, în biserica lui, care se pregăteşte să dea lumină prin harul şi înzestrarea pe care i le-a dăruit divinitatea şi prin dragostea de a dărui, prin Dumnezeu, celor care-l ascultă. Momentele de improvizaţie sunt, pentru mine, foarte importante, pentru că eu nu respect niciodată o partitură cap-coadă. Chiar şi atunci când e vorba de muzică sacră, clasică, recreez partitura prin interpretare şi, prin starea pe care o am, formez prin sunet această trinitate - între mine, divinitate şi public.

Împăratul Japoniei, un mare admirator al naistului român

Aţi făcut vreodată concesii fanilor? Mă refer, de pildă, la repertoriul dumneavoastră.

Eu nu am fani, am prieteni. Oamenii care gustă instrumentul meu, sunetul şi arta mea nu sunt fani, ci prieteni. Sunt oameni care au nevoie de puritate, de adevăr, de lumină, dragoste şi bucurie, cum spuneam. N-am să dezamăgesc niciodată pe nimeni şi nici nu am să fac compromisuri, aşa cum nu am să renunţ niciodată la bucuria crucii mele, şi anume la nai. Sunt artişti care au mers în pas cu moda, cu momentele pe care le-au speculat şi au renunţat la identitatea sau la iubirea lor. Aşa cum nu am renunţat la familia mea, la părinţii mei, la obligaţiile mele morale şi sociale, nu am să renunţ niciodată la naiul meu, la sunetul şi muzica mea, indiferent cât de greu îmi va fi. Pentru că sunt momente în viaţă când ajungi la disperare. Poţi renunţa oricând. Sunt atâtea tentaţii...

Ştiu că aveţi un prieten aparte în Japonia. Mai există şi alţii, la fel, pe alte meleaguri?

Am asemenea prieteni, dar nu sunt încă obişnuit cu postura de artist. Mă consider un om normal, care nu a făcut mare lucru. Într-adevăr, printre prietenii mei se numără şi familia princiară a Japoniei, prinţul moştenitor, Alteţa Sa Imperială prinţul Akishino şi prinţesa Kiko. În timpul vizitei oficiale pe care au făcut-o în România au ţinut special să mă vadă şi să putem să vorbim despre muzică, despre nai, despre sunet, despre muzica imperatorului, o muzică specială pe care o ascultă doar împăratul. Am fost surprins că prinţul a luat naiul meu şi, trecând peste protocolul imperial, s-a apropiat de mine, am stat de vorbă mai mult decât trebuia şi chiar i-am dăruit naiul meu, cu care a cântat câteva note şi a fost fascinat. A fost un moment de mare bucurie pentru mine.

Două concerte, în iulie, la expoziţia de la Shanghai

Ce proiecte de viitor aveţi?

Unul va fi colaborarea mea cu MAE şi cu Ministerul Turismului, pentru două concerte de reprezentare în cadrul marii expoziţii mondiale de la Shanghai. Este vorba despre două concerte pe care le voi susţine în ultima săptămână din iulie. Sunt foarte onorat să fac acest lucru, să duc din ceea ce avem noi mai bun spre marea cunoaştere a lumii. Un alt eveniment îl constituie o serie de două-trei concerte cu o orchestră de cameră, pe care le voi susţine cu o foarte bună prietenă, mezzosoprana Margarita Mamsirova, de la Moscova. Pentru prima dată voi face acest duet, între vocea umană şi nai, ea interpretând arii din opere. Voi începe acest eveniment la Castelul Cantacuzino de la Buşteni.

Vă mai rămâne de făcut şi altceva decât muzică?

Îmi plac florile, am o relaţie specială cu natura, pe care o descopăr de fiecare dată. Îmi place să citesc, mi-aş fi dorit să citesc mult mai mult. Îmi place să comunic cu oamenii, îmi place să-i privesc, să fiu un om normal şi să mă bucur de fiecare moment. Îmi plac mult copiii, îmi place să ajut oamenii, printr-o vorbă, printr-un zâmbet, prin starea mea de artist, prin orice.

Naistul Nicolae Voiculeţ, pe marile scene ale lumii

Fiu de preot, Nicolae Voiculeţ s-a născut în 1968 la Sinaia, iar de la vârsta de şapte ani şi-a dedicat viaţa evoluţiei sale în artă. A studiat arta vocală şi arta dirijorală, obţinând premiul întâi la toate festivalurile de interpretare şi de creaţie la care a participat. De la vârsta de doisprezece ani, artistul a început să studieze naiul. Mai târziu, vreme de patru ani, a studiat împreună cu maestrul său, Gheorghe Zamfir. A fost elev merituos al Liceului de Arte "George Enescu" din Capitală şi al Academiei Naţionale de Muzică. Artistul, care are până în prezent peste treizeci de ani de carieră, a fost invitat să concerteze, alături de orchestra sa "Project Romania", în mari centre ale culturii mondiale. Viena, Paris, Praga, Stockholm, Bruxelles, New York, Washington, Tokyo sau Kuwait City sunt doar câteva dintre locurile în care a fost ovaţionat.