Tinerețea profesorului de comunicare

Păstrez amintirea unei zile blânde de toamnă, cum numai la Iași poate fi, din octombrie 2015. În Sala Senatului Universității „Alexandru Ioan Cuza”, profesorul emerit septuagenar Laurențiu Șoitu adunase în jurul său o mulțime de oameni de toate vârstele la simpozionul omagial organizat de discipolii săi, „Educație pentru comunicare”, eveniment rămas în memoria academică printr-un volum cu același nume.

Doctor în filosofie și științele educației, cu o activitate impresionantă la catedră și în audiovizual, profesorul ieșean a fost deschizător de drumuri în științele comunicării, prin cursurile susținute și prin programele de cercetare coordonate, la nivel național și internațional, în domenii precum: pedagogia comunicării, instituții de educație a adulților, resurse educative ale mass-media, didactica mass-media, comunicarea interpersonală și de grup. Este primul român inclus în International Adult Continuing Education Hall of Fame (Oklahoma, SUA) și a fost apreciat cu onoruri și distincții de multe instituții academice și de cultură din țară și din străinătate. Atunci, la ceas aniversar, a primit din partea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel al României Ordinul „Sfântul Ioan Gură de Aur”.

Creativitatea profesorului Laurențiu Șoitu a îmbinat permanent dimensiunea științifică a discursului cu căldura relațiilor interumane, nemijlocite, și toți cei care îl cunosc s-au convins că el dăruiește cu generozitate nu doar din vis­tieria cunoștințelor teoretice, adunate cu migală de-a lungul deceniilor, ci comunică totodată empatie, delicatețe sufletească și atenție față de persoana celuilalt. Știe să asculte, nu doar să vorbească pe-nțeles. Așa îl descoperim și în cele 15 cărți de autor publicate până acum, dar și în cele aproape 30 de volume coordonate la edituri de prestigiu din România și din alte țări, „Educația la Centenar” fiind o mărturie recentă în acest sens.

Cu seninătatea înțeleptului creștin, care măsoară anii nu doar după fizică, ci și după raportarea la ceea ce ai făcut pentru Dumnezeu și pentru oameni, profesorul Șoitu este aproape mereu la masa de scris (adaptat și la tastatură) și este gata oricând de un nou proiect.

În săptămânile acestea de recluziune impuse de distanțarea socială, mi-am luat aproape câteva cărți pe care voiam neapărat să le citesc. Între acestea, volumul intitulat simplu „Împreuna creștere”, publicat la editura ieșeană Junimea în 2019. Când am deschis cartea, mi-am întărit convingerea că profesorul de comunicare și-a adaptat perfect stilul la cerințele acestui veac grăbit și dominat de comunicarea funcțională. Fragmente de discurs rostite în public, amintiri și însemnări confesive, medi­tații la parabolele biblice, întâlniri „întâmplătoare” cu oameni care i-au influențat creșterea spirituală și evoluția profesională, alcătuiesc un volum de texte scurte, pline de afectivitate și miez apoftegmatic. Universitarul și specialistul în teoriile comunicării lasă deliberat locul perspectivei omului de fiecare zi, gânditor între cer și pământ, în lumea noastră trecătoare. Peste o sută de panseuri și poeme formează „Împreuna creștere”, iar profesorul se descoperă pe sine fiu, părinte, soț și bunic, ucenic și maestru, dar și prieten și confident al multor oameni. Repere sunt mereu Școala și Biserica, părinții, profesorii și formatorii pe calea vieții, familia și tinerii, rezerva nesfârșită de speranță pentru orice neam. Pretutindeni răzbat respectul față de semeni, echilibrul între tradiție și înnoire, între unitate și continuitate, cultivarea valorilor încercate în timp, propunerea discretă și afabilă a unor direcții înțelepte în chivernisirea libertății. De la argumentare logică și exemple vii, textele curg spre sapiențial și liric. În „Viața ca o fereastră”, profesorul de științele educației exprimă ideea responsabilității devenirii printr-o întrebare: „Ceea ce vezi sau poți să descoperi, dincolo de geamul despărțitor, e mereu altceva. În final, noi înșine devenim altcineva, în acord cu ce am văzut, crezut, simțit și acceptat, din cele ce ni s-au arătat. Dar acel altceva poate fi o nouă rușine, o nouă depărtare. Poate părintele, educatorul garanta apropierea de țintă?” (p. 129).

Secțiunea „E bine să luăm aminte” se deschide cu un text despre valorile perene ale credinței și ale neamului, „Catedrala mea e a noastră”, și conține meditații la Evangheliile duminicale din cursul anului. Parabolele și personajele biblice sunt privite cu familiaritatea intelectualului care merge la Sfânta Liturghie, iar după-amiaza regăsește sensurile adânci ale Scripturii în căutările și experiențele sale de viață. Din rostirile poetice ale autorului, reținem aici „Limba bătrâneții”: „Cu greu mai știu ce limbă să vorbesc acum./ Pe cea a tinereții nu am uitat nicicând, dar încă/ o mai caut pe cea a bătrâneții./ Am auzit că ea îți dă răgaz să taci./ Tot despre ea se zice că nu obosește,/ de știi s-o folosești” (p. 308).

Într-adevăr, profesorul de comunicare își cultivă tinerețea spirituală prin cărțile sale și prin bucuriile dăruite oamenilor. Chiar astăzi împlinește trei sferturi de veac. La mulți ani cu sănătate, Domnule Profesor!