Un album palimpsest

Cu veacuri în urmă, bisericile din lemn se întâlneau la tot pasul în aşezările ­româneşti, răsărind din horbota de case tocmite din acelaşi material. Se iţeau din strânsurile de gospodării ca nişte ­catarge vestitoare de corabie. Unele dintre aceste locașuri de închinare erau falnice, săgetând cerul cu turlele lor, aşa cum se întâmpla în Maramureș, altele, cele mai multe, suite pe pripoare, se înfăţişau smerite în alcătuirile lor umile, însă cuvioase. Toate mi se pare că se roagă, îngenuncheate în ploaie, în bătaia vântului, sub ­arşiţă, ori vifor, sau proteguite de coperişul cerului unei zile binecuvântate.

Aceste case ale Domnului au fost croite după măsura oamenilor, satelor, târgurilor, a locurilor, toposuri întinse, povârnite sau sumeţite înspre ­înalt. Câte unele s-au meșterit dintr-un singur copac secular, stejar îndeobşte, arbore greu de cuprins în braţe chiar şi de un voinic al pământului. Semețe sau umile, bisericile purtau pecetea rugii, vibrând în cutia lor de rezonanţă şi etalând din trupul lor construcţii de o oarecare monumentalitate, sau delicate ca nişte chivote, o frumuseţe simplă, frustă şi totdeauna răscolitoare şi generatoare de emoţii.

Puține dintre aceste plăsmuiri de poveste s-au călătorit, din păcate, spre noi până azi. Le-au mistuit trecerea timpului, pojarurile, revărsările de ape, tot felul de stihii, năvălirile vrăjmaşilor, nepăsarea oamenilor, precum şi dorinţa, firească la urma urmei, de a se ridica biserici mai mari şi mai durabile din zid. Cele care s-au păstrat, atinse destul de grele şi amarnice beteşuguri, sunt preţioase testimonii, unele chiar bunuri de tezaur. Merită cu toate nu doar grijire, ci şi iubire. Nu întotdeauna bisericile din lemn supravieţuitoare lucrării timpului, podoabe şi mărturii pogorând spre noi din neguri de vreme, au parte de afecţiunea trebuitoare şi proteguirea necesară. Se pierde astfel, cum nota etnograful Emilia Pavel, un zeu lar al bătrânei civilizații românești tradiţionale, o carte de identitate a unei comunităţi, una locală şi, prin aglutinare, naţională.

Recuperarea unei bogate moșteniri spirituale

O asemenea stare de lucruri i-a atras atenția şi a preocupat-o pe o tânără jurnalistă ieşită din mantaua şcolii ieşene, Otilia Bălinişteanu, afirmată ca un reporter de har în redacţia „Luminii”, la Iaşi. Originară din părţile Botoşanilor, ea a descoperit, cum o şi mărturiseşte, din copilărie farmecul indelebil al bisericuţelor de lemn, care însemnau ca nişte hieroglife ale eternităţii dealurile şi văile acestui septentrional ţinut românesc, unul ce se înscrie paradigmatic în conceptul spaţiului mioritic blagian. Sufletul ei s-a bucurat copilăreşte zărindu-i, cu citirea sensibilităţii lăuntrice, splendoarea cea tainică, văzătoare pentru cel ce ştie să privească, dar i-a şi lăcrimat inima observând cum se pierd aceste comori sub privirile indiferente ale contemporaneităţii. A fost fericită să constate ici şi colo că valoroasele relicve sunt bine conservate şi îşi arată întreaga şi unica lor minunăţie. În peregrinările sale jurnalistice prin Moldova, Otilia Bălinişteanu a căpătat convingerea că are de-a face cu un patrimoniu bogat şi original, unul testimonial, şi că se impune a se întreprinde ceva pentru cunoaşterea acestuia şi punerea sa în evidenţă. Ca un asemenea deziderat să devină realitate e nevoie, a remarcat jurnalista, de un demers concertat al specialiştilor şi autorităţilor, unul de restaurare, conservare, promovare, de realizare de drumuri de acces, de conştientizare a comunităţilor cu privire la moştenirea cu care au fost hărăzite. Jurnalista Otilia Bălinişteanu nu s-a mulţumit doar să semnaleze o realitate deloc roz, ci a purces ea însăşi misionar la acţiune, punând în operă o campanie de presă, căreia i s-a dedicat tenace şi cu acribie cu uneltele jurnalistului, ale reporterului de talent, dar, într-o oarecare măsură, şi cu instrumentele cercetătorului. În tot acest demers a investit nu numai iscusinţă profesională, ci şi multă dragoste, consonând sentimental cu subiectul, însă păstrându-şi viu spiritul critic.

Rodul unui demers jurnalistic original

A trecut la lucru şi s-a înhămat la o muncă grea. A rezultat un amplu ciclu de reportaje consacrate bisericilor de lemn din şase judeţe ale Moldovei: Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava şi Vaslui. Treptat, treptat, pe măsura publicării reportajelor în paginile „Luminii”, s-a conturat ideea mai generoasă şi mai complexă a întocmirii unei cărţi, capabilă să învingă efemeritatea jurnalieră. În plus, într-o lucrare de acest gen, cuvântul, grăitor, desigur, se putea rezema şi pe forţa de expresie şi sugestie a imaginii, sporindu-şi natural puterea de convingere. Aşa s-a născut albumul „Bisericile de lemn din Moldova”, cu subtitlul ce nu mi se pare cel mai potrivit, de „Album de reportaj”, cu o prefaţă semnată de Emilia Pavel. Tipăritura este în sensul cel mai deplin al cuvântului un album, iar reportajele şi fotografiile alcătuiesc un tot organic.

Aşadar, în urmă cu cinci ani, în martie 2012, a început această expediţie, una de explorator, menită a descoperi un univers mitic, unul, din nefericire, ieşit din raza de interes a celor de azi, spre a-i tâlcui sensurile, înţelesurile, reliefându-i însemnătatea şi unicitatea în istoria civilizaţiei româneşti. A fost o probă de anduranţă, de răbdare şi perseverenţă. La volanul propriei maşini, pe jos, pe şleauri ca vai de lume, prin arşiţă, zloată, viscol, dar şi în zile bune, îngăduitoare, Otilia Bălinişteanu a străbătut coclaurile celor şase judeţe moldave, depănând cu automobilul sau pasul cam 20.000 de kilometri. Vreme de patru ani a poposit la 204 biserici de lemn. 184 dintre acestea i-au reţinut atenţia. Le-a descris cu inspirată şi plastică peniţă de reporter. Cuvântul colorat şi bine aşezat în montura frazei zugrăveşte un tablou veridic, încărcat de atmosfera anilor ce s-au troienit peste bisericile de lemn, torcând poveşti seducătoare. În scriitură se ţes istorii de demult şi de azi şi din curgerea lor se deslușește ceea ce individualizează fiecare locaş de închinare, dar se întrevăd şi elementele unificatoare. Reportajele au titluri incitante şi sugestive pentru ceea ce urmează a zice. Iată spre ilustrare câteva: „Pahomia, zbucium şi credinţă”, „Mai aproape de Dumnezeu în bisericuţa de la Todireşti”, „Dragomirna din lemn de la Drăguşeni”, „Biserica ultimilor săteni de la Gura Văii-Deal”, „Vechea biserică a ­Putnei, un monument pe cale de dispariţie”, „Ctitoria domnească din raiul Rădăşenilor” etc. Prezentarea bisericilor e făcută pe secţiuni, consacrate fiecăruia dintre judeţe. Un prolog, deschizător al fascicolei respective, configurează ansamblul, revelând ceea ce este caracteristic arealului cu pricina. O bogată iconografie, riguros şi cu fler selectată, artistic paginată, rezultată din nu mai puțin de 29.000 de fotografii, punctează cu puterea penetrantă a ima­ginii esențialul şi definitoriul.

Ni se restituie în modul acesta de concepere şi alcătuire o privelişte cuprinzătoare şi semnificativă în timp a unui domeniu fascinant prin polifonia lui arhitectonică, plastică, istorică şi mai cu seamă religioasă. Se proiectează frumuseţi cum multe nu-s. Cronicarul dă seamă de lumea bisericilor de lemn din cea mai mare parte a Moldovei şi ne îndeamnă să luăm aminte de existenţa ei şi mai ales să o preţuim. Cu alte cuvinte e un demers recuperator şi de promovare iscusită. Ni se oferă un op substanţial, o carte arătoasă. Cinste, arghezian glăsuind, autoarei şi colaboratorilor Ovidiu Bocioagă (fotografie), Lucian Florentin ­Mâţă ­(tehno­redactare), Ion Dragoş-Vlădescu (editor coordonator), Constantin Costache (redactor). O menţiune specială se cuvine Editurii TRINITAS a Patriarhiei Române, care a tipărit această lucrare aidoma unui ceaslov din vechime cu măiestre miniaturi. Gestul acesta de lăudat lasă să se înţeleagă că e parte a unui program temeinic articulat de eternizare prin cuvânt dăinuitor şi imagine revelată a nestematelor moştenirii noastre spirituale, cele care ne înscriu în istorie ca seminţie aleasă şi Grădină a Maicii Domnului.