Un domnitor care a marcat istoria României

Academia Română l-a sărbătorit pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 200 de ani de la nașterea acestuia. Departe de a fi doar o aniversare simbolică, protocolară, a fost un eveniment emoționant, grație cuvintelor extrem de frumoase rostite de vorbitori, dar și atmosferei deosebit de calde, sărbătorești, în ciuda nefericitului context care agită societatea românească.

Inspirata gazdă și moderator al evenimentului a fost academicianul Victor Spinei, președintele Secției de Științe Istorice și Arheologie, care a prezentat vorbitorii, dar a omagiat și personalitatea sărbătorită, amintind că lui Alexandru Ioan Cuza nu i s-a acordat atenția cuvenită în Academia pe care practic o întemeiase, fiindu-i conferit titlul de membru post-mortem abia în 2018, la inițiativa președintelui de atunci al Academiei, Cristian Hera, cu sprijinul academicienilor Răzvan Theodorescu și Eugen Simion. În viziunea academicianului Victor Spinei, Cuza „are merite deosebite în gestionarea procesului Unirii, chiar dacă a ajuns poate întâmplător în acea poziție. El și-a îndeplinit cu multă ardoare și devoțiune misiunea”. Vorbitorul a mai subliniat că domnitorul a fost și este o figură extrem de populară a românilor, fiind prezent inclusiv în folclor, iar azi numele lui îl poartă numeroase străzi și instituții din mai toate marile orașe românești.

Președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, a subliniat că instituția are o datorie de onoare de a cinsti viața marilor persona­lități „și de data asta o face în ciuda atmosferei de afară...”. El a ținut să precizeze că Unirea din 1859 n-a fost urmarea evenimentelor inter­naționale, ci meritul românilor, cărora inițial marile puteri le acordaseră dreptul la o uniune a două state, cu doi domnitori, două capitale etc. Din discursul președintelui Academiei am mai reținut obser­vația că, la mijlocul anilor 1850, România avea în Occident „ceea ce azi s-ar numi un excelent lobby”, făcut de către tinerii care studiau acolo și se afirmau fie ca artiști, fie ca oameni de știință. Ioan Aurel Pop a mai salutat faptul că Alexandru Ioan Cuza n-a fost un om oarecare, ci o personalitate provi­dențială, „ales, în ultimă instanță, de către Dumnezeu”. Cei 7 ani de domnie n-au fost deloc ușori, căci a trebuit să se descurce între conservatorii care n-ar prea fi vrut nici o reformă și liberalii care cereau reforme totale. Până la urmă, domnitorul a reușit să aplice cea mai mare parte a reformelor promise de revoluționarii anului 1848.

O impresie cu totul specială a produs discursul, dar și însăși pre­zența în Aula Academiei a academicianului Dan Berindei, preșe­dintele de onoare al Secției de Științe Istorice și Arheologie, la venerabila vârstă de 96 de ani. Marele istoric a început prin a mărturisi că a făcut greșeala să-și uite acasă bastonul, iar apoi a citit fără ochelari! El a afirmat răspicat că Alexandru Ioan Cuza a marcat decisiv istoria României, fiind „unul dintre marii ei domnitori”, iar unificarea celor două Principate a fost „primul act al Unirii care s-a desăvârșit în 1918”.

Extrem de frumos a fost și cuvântul lui Bogdan Cuza, strănepotul domnitorului, care, între altele, a subliniat că, azi, „rolul principal al școlii este reconstrucția morală a societății românești” și a amintit faptul că „cele trei degete ale închinării sunt aceleași cu care se ține condeiul”. El s-a adresat sălii cu formula „distinsă elită nemuritoare a științei, artei și culturii române”, mărturisind că se simte deosebit de onorat că vorbește în Aula Academiei despre „cel dispărut trupește, dar încă viu în conștiința și istoria românilor”. Bogdan Cuza a ținut ca, în încheierea discursului său, să recite poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?”, de Mihai Eminescu - a fost un moment tulburător.

Au mai vorbit despre Alexandru Ioan Cuza academicianul Răzvan Theodorescu, vicepreședinte al Academiei Române, și academicianul Eugen Simion, președintele Secției de Filologie și Literatură, iar în par­tea a doua a evenimentului a fost vernisată, în clădirea Bibliotecii Academiei, expoziția aniversară, conți­nând extrem de importante documente, precum corespondența purtată în pregătirea Unirii din 1859, Jurământul depus de domnitor sau Proclamația sa către țară.