Vintilă Horia, dimensiunea religioasă a experienţei exilului

Când, în 1960, Franţa recunoştea prin prestigiosul Premiu Goncourt valoarea romanului „Dumnezeu S-a născut exil”, autorul acestuia, Vintilă Horia (1915-1992), s-a aflat imediat în centrul unui mare scandal provocat de autorităţile de la Bucureşti.

Autorul celebrului roman tocmai se stabilise la Paris, după un periplu prin mai multe ţări, în urma părăsirii României comuniste. Cu toate acestea, guvernul de la Bucureşti ar fi dorit să se laude că autorul premiat nu se dezice de noua cale politică a României. Întrucât Vintilă Horia a refuzat oferta venită prin Ambasada României la Paris, Securitatea a dezlănţuit o campanie de denigrare. I s-a inventat un trecut legionar, fascist şi antisemit. Pentru aceasta, oamenii Securităţii de la Bucureşti au fotocopiat pasaje de articole reale din presa românească de dreapta pe care el nu le renega, întrucât nu erau incriminante, dar între articolele reale au strecurat şi articole care nu erau scrise de el, al căror conţinut era antisemit. Mihail Ralea a fost cel delegat să furnizeze marilor redacţii de stânga din Paris dosarul contrafăcut. Autorităţile române considerau romanul „Dumnezeu S-a născut în exil” drept „defăimător la adresa RPR”. Probele aduse atunci de Vintilă Horia şi de mai mulţi intelectuali români n-au contat. Pe fondul scandalului, Vintilă Horia a refuzat premiul, dar regulamentul acestuia nu permitea anularea lui. Premiul a rămas, dar festivitatea de decernare nu s-a ţinut. Dezgustat, scriitorul s-a mutat în Spania.

Traiectoria vieţii lui Vintilă Horia ilustrează zbuciumul multor intelectuali români din veacul trecut, care, după instaurarea noii ordini socialiste în ţara noastră, au plecat din ţară sau nu s-au mai întors dacă au avut şansa de a se fi aflat în altă parte când s-a instalat comunismul.

Vintilă Horia s-a născut în 1915, la Segarcea, în județul Dolj, a absolvit Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti şi Facultatea de Drept, în paralel cu cea de Litere și Filozofie în cadrul Universităţii din Bucureşti. Ca majoritatea tinerilor vremii sale, a avut simpatii politice de dreapta, fără a fi însă legionar. În perioada 1940-1945, a făcut parte din diplomaţia românească, mai întâi la Roma, apoi la Viena. Când România a întors armele împotriva Germaniei (1944), Vintilă Horia și soția lui, Olguța (n. Teohari), au fost internați într-un lagăr german. După război, a plecat în Italia. Acolo, scriitorul a avut o scurtă perioadă benefică în plan literar, cunoscându-l pe Giovani Pappini şi publicând în revistele italiene de cultură. Câţiva ani a trăit în Argentina (1949-1953), apoi s-a mutat în Spania. La Paris a trăit între 1960 și 1964. După scandalul cu premiul s-a mutat definitiv în Spania, unde a trăit până la sfârşitul vieţii (4 aprilie 1992).

Este probabil cel mai important autor român care a scris despre exil, trăind el însuşi această experienţă dramatică. „Dumnezeu S-a născut în exil”, „Cavalerul resemnării” şi „Salvarea de ostrogoţi” sunt romanele unei trilogii a exilului, în fapt, meditaţii la condiţia intelectualului în regimuri dictatoriale. În centrul romanelor lui despre totalitarism şi exil se află omul religios. Exilaţii lui descoperă dimensiunea creştină a existenţei într-un spaţiu geografic departe de ţara natală, experienţa fiind iniţiatică. Opera lui Vintilă Horia este formată din câteva zeci de romane şi nuvele, trei jurnale, alte zeci de cărţi de eseuri şi de poezie. „Deși viața m-a obligat, din multe motive, să-mi scriu romanele și cărțile mele, în general, în franceză sau în spaniolă, întotdeauna am păstrat contactul cu România prin limbă, scriind poezii în limba română”, mărturisea scriitorul în primul său interviu acordat după căderea comunismului, în 1990, la Madrid, jurnalistei Marilena Rotaru pentru Televiziunea Română.