Gestionarea situațiilor dificile din școală, o provocare pentru profesorul de religie

Fişa postului pentru profesorul de religie se află răspândită în toată Biblia. Cred că a fost concepută aşa tocmai ca să citim toată Cartea Sfântă în căutarea acesteia. Însingurarea din marea comunicare ce animă prezentul copilăriei conduce la o dorinţă aprigă de a fi ascultat. Prima bucurie pe care o întâmpină profesorul de religie când acceptă provocarea în comunicare vine de la faptul că se va confrunta cu o minoritate.

Un film oarecum clasic, acum 40 de ani, la un televizor alb-negru, când eram mic... O peliculă despre două familii siciliene stabilite în America, care au ales un anumit tip de afaceri riscante. Erau două grupări rivale care aveau de împărţit zone de influenţă. În seara dinaintea unei confruntări armate, într-un local deschis doar pentru preţioşii oaspeţi se purtau discuţii aprinse despre ultimele detalii... Mult fum în acea încăpere în care se afla şi un tânăr, mai nou în familie. Încerca să ţină pasul cu ceilalţi, să se implice, repetând că, dacă o să facă aşa sau aşa, o să fie toţi in big trouble. Brusc, personajul „il Padrino” se întoarce către tânăr, se uită fix la el. Toată asistenţa încremeneşte. Nici fumul nu se mai mişcă... Şeful îi spune: Trouble? (pauză estetică) Trouble is my business!

Fişa postului pentru profesorul de religie se află răspândită în toată Biblia. Cred că a fost concepută aşa tocmai ca să citim toată Cartea Sfântă în căutarea acesteia. Însingurarea din marea comunicare ce animă prezentul copilăriei conduce la o dorinţă aprigă de a fi ascultat. Fiecare univers sufletesc, oricât de mic, are marile sale dileme, dorinţe, probleme, necazuri... În tot acest iureș, profesorul încă mai este învestit şi recunoscut ca arbitru și reper. „Broker” de informaţii şi ges­tionar al tuturor problemelor, dascălul este solicitat de copii și în pauză. Mă refer la o provocare pentru profesorul de religie (care întotdeauna vine cu un necaz), şi nu numai, existentă în trecut, prezent și, probabil, va fi nelipsită și în viitor din peisajul educaţional, aceea a elevului intitulat generic copilul scăpat de sub control. 

Bucurii ale profesorului de religie

Prima bucurie pe care o întâmpină profesorul de religie atunci când acceptă această provocare în comunicare vine de la faptul că se va confrunta cu o minoritate. Unde-s mulţi, puterea (lor) creşte... A doua bucurie resimţită de profesor, când ştie că oricum nu poate ocoli provocarea, este convingerea că îna­intea lui cineva a rezolvat multe cazuri de persoane scăpate de sub control, chiar mult mai grave, așadar există un istoric şi un reper. Astfel, ştim că putem primi la cerere o asistenţă gratuită şi permanentă din partea doctorului sufletelor şi al trupurilor, adică exact ceea ce ne trebuie. A treia bucurie din debutul abordării acestei comunicări cu elevul rebel fără cauză este aceea a ocaziei de a face performanţă într-un caz dificil. A patra bucurie a profesorului de religie care are în faţă un elev-problemă este participarea la un act de remediere, alături de toţi factorii implicaţi în demersul acesta necesar. În fine, a cincea satisfacţie a profesorului aflat în situaţia de a face echipă cu un copil cu nevoi speciale este bucuria părintelui Cleopa din ceruri, văzând că urmăm sfatul său insistent: Răbdare... răbdare... răbdare...

Înarmat de la început cu atâtea bucurii, nici nu văd pe cineva care ar da înapoi de la contribuţia sa pentru ameliorarea traseului şcolar şi moral al copiilor încadraţi la capitolul excepţii, din cauza tulburărilor de comportament.

Tactici de comunicare

Comunicarea de la distanţă nu este tocmai eficientă. Elevul din ultima bancă adeseori pierde semnalul. Am încurajat mereu elevii să pună cât mai multe întrebări și am acordat note pentru întrebare, nu pentru răspuns. Elevul din ultima bancă aude acasă că habar n-are, aude la şcoală că nu ştie, mai suportă şi de la colegi câte o etichetă în acelaşi sens. Şi devine tot mai singur. Într-o zi, mi-a adresat şi el o întrebare. S-a întâmplat cumva repede să îi spun sincer că nu ştiu... Fără să caut o variantă de răspuns. Mare bucurie sufletească l-a cuprins. Descoperise că mai există o persoană care nu ştie, asemenea lui. Am stabilit să facă tot posibilul ca să afle răspunsul şi apoi să mi-l comunice şi mie. La ora următoare, am observat că elevul nostru a preferat un loc mai în faţă. Aveam deja amândoi un semnal mai bun.

Am speculat în continuare aceeaşi matrice: eu, profesorul, nu ştiu... Am conceput un concurs. O întrecere elev-profesor. Am ales o secvenţă din demersul didactic la care nu aveam rezultate deloc bune: lectura de acasă din Biblie, zece minute pe săptămână sau un minut pe zi (după ce am aflat împreună că avem 1.440 de minute la dispoziţie într-o zi). A fost un sfat, apoi o rugăminte, apoi o temă pentru notă, apoi o activitate pentru un premiu. Concluzia: greu se deschide Biblia acasă.

Pentru că sunt dornici mereu să trăiască tensiunea unei întreceri, să se compare, să câştige ceva, am gândit că o dispută elev-profesor poate să devină o tentaţie. Deci, am lansat o întrecere cu note maxime şi diverse premii. Elevii aveau de căutat singuri acasă, în Sfânta Scriptură, unele detalii, întâmplări, situaţii, denumiri şi să formuleze în scris câteva întrebări grele. Se prezentau la oră cu ele ca să răspundă profesorul. Dacă profesorul nu ştia să răspundă, scorul devenea 1 la 0 pentru elev, sau invers, în cazul când dascălul ghiceşte răspunsul. Am jucat până la atingerea scorului maxim de trei puncte în favoarea unui partener. Și elevul rebel a intrat în joc, după ce a copiat în pauză câteva întrebări de la un coleg binevoitor.

Ca să nu pierd nonstop, am redus aria de căutare şi am exclus conţinutul Vechiului Testament. Nu a fost nevoie să mă las bătut, au fost căutări serioase tocmai ca profesorul să vadă cum este să nu ştii într-o şedinţă publică. Astfel, toată clasa a deschis Biblia acasă şi mulţi au avut prilejul să se laude că au luat nota 10 după ce l-au bătut cu trei la zero pe profesorul de religie, chiar la propria lui specializare. Copiii aveau notate şi răspunsurile corecte la întrebările adresate mie pentru clarificarea celui care pierde. Folosul a fost de ambele părţi. Personal, am avut ocazia să parcurg o secvenţă de consolidare a cunoştinţelor mele şi să nu mai am ezitări despre cine urmează după Fares sau cine precedă pe Aminadav în genealogia Mântuitorului. Am fost sincer în acest demers, cei mici scanează orice tentativă de fraudare cu multă dibăcie. M-am arătat vădit necăjit că nu ştiu să răspund şi că pierd adeseori. Elevul rebel s-a mutat cu încă o bancă mai în faţă.

O informaţie care vine la pachet cu un eveniment are şanse să rămână mai mult timp în memoria copiilor. Am făcut o serie de promisiuni ferme şi apoi am lansat elevilor o întrebare: Cum se numeşte mirele de la nunta din Cana Galileii?... Nu a ştiut nimeni. Stabilind că putem folosi telefoanele la clasă ca o excepţie, am preluat de la TV o metodă de lucru. Cine nu ştie întreabă un prieten (părinţi, bunici, rude...). Şi totul repede. S-a lansat o sesiune aprinsă de telecomunicare, apoi au apărut şi primele rezultate, după căutările prietenilor. Joia următoare, la ora 14:00, când aveau religie, destui părinţi aşteptau la birou cu calculatoarele deschise gata să prelucreze o nouă întrebare, după ce dimineaţa fuseseră ameninţaţi că ajutorul reciproc este specific unei familii unite. Rezultatul a fost că toată clasa a învăţat răspunsul. O parte l-a memorat de bucurie că a câştigat întrecerea, iar ceilalţi au memorat răspunsul din curiozitate, după ce au ales să fie doar spectatori. Elevul rebel a nimerit la telefon un prieten ca el, rebel, care nu a reuşit să-l ajute, dar apoi a împrumutat telefonul altui coleg din clasă pentru a continua cursa întrebărilor. I-am valorizat gestul său. A fost destul de prezent și în această secvenţă.

Cuvântul despre Sfântul Simon Zilotul sau Cananeul a ajuns şi la mulţi părinţi şi chiar colegi de birou ai acestora. Totul datorită unui mic eveniment asociat actului de învăţare, fără suport tehnic deosebit, fără flipchart, fără videoproiector, fără SmartBoard, fără fişe, fără rebus, fără cabinet AeL, fără atâtea mijloace, foarte bune de altfel, dar care uneori le solicităm ca să combatem lipsa de interes a copiilor, deja dependenţi de noile tehnologii.

Nu cred că în Areopagul atenian Sfântul Apostol Pavel a folosit videoproiectorul, doar că, în acest caz, evenimentul era chiar Cel propovăduit, Hristos, Modelul și Învă­țătorul nostru, al tuturor, atât al adulților, cât și al copiilor. Managementul necazului este o problemă de dinamică şi rămâne un subiect. Oare doar un subiect?

Eugeniu Gurguţă este profesor la Şcoala Gimnazială „Principesa Margareta” din București