Miza unei povestiri celebre

Nuvela "La ţigănci" a fost scrisă de Mircea Eliade la Paris, în iunie 1959. Deja situaţia sa începuse să se consolideze şi nu mai era privit ca un "fascist" fugit din Europa de Răsărit. Din războiul care a urmat războiului mondial, dus cu toate prejudecăţile de stânga ale Europei Occidentale şi mai ales ale Franţei, el ieşea victorios.

Când a scris celebra povestire probabil că nu se gândea că în acea perioadă în Bucureştiul lui natal şi iubit era în plină derulare procesul "Noica Pillat". Ultimul membru din lot, Nicu Steinhardt, avea să fie arestat în ianuarie 1960. Cu un an înainte avusese loc procesul "Rugului aprins" şi membrii faimosului cenaclu duhovnicesc, în frunte cu Sandu Tudor, erau întemniţaţi. De bună seamă, dacă ar fi rămas în ţară, Mircea Eliade ar fi fost "onorat" cu una din cele două condamnări. Stilul său intelectual spiritualist era exact ce le convenea cel mai bine persecutorilor săi. Mircea Eliade fusese închis în lagărul de la Miercurea Ciuc, după asasinarea de legionari a premierului Armand Călinescu, altfel spus, avea o oarecare experienţă a privării de libertate, dar, evident, condiţiile de detenţie din acel lagăr nu se comparau cu ce i-ar fi pregătit comuniştii. Un savant burghez, specializat în istoria religiilor, dar şi cu un trecut publicistic pronunţat de dreapta le-ar fi mers la suflet tovarăşilor care ar fi ştiut ce mijloace de distrugere să pună la cale. O experienţă probabil la fel de cruntă ar fi traversat şi Cioran. Dar numele mari ale culturii noastre interbelice au scăpat în ultimul moment plecând în Occident. Dacă Cioran nu a mai scris niciodată în româneşte, Eliade în schimb a continuat să facă literatură originală în limba română nu atât pentru glorie, cât pentru a salva de la uitare tot ce-şi amintea despre anumite locuri ale tinereţii. Îmbrăcate în aura fantasticului, paginile sale au căpătat o valoare mai presus de cea artistică. Să spun că aici e vorba de o soteriologie ar fi poate prea mult. Dar nici un scenariu fantastic dintre cele gândite de scriitor nu e simplă gratuitate. În acest fel văd eu nuvela "La ţigănci", socotită deja un clasic al genului, a cărei revenire în atenţia noastră creează de fiecare dată o plăcere specială.

Ieşirea din timp

Ce se întâmplă în povestire? Simplu spus, o ieşire din timp. De altminteri, temele cele mai dragi ale savantului nostru sunt acestea: ieşirea din timp şi ieşirea din trup. A doua a fost magistral expusă şi încarnată în nuvela "Secretul doctorului Honiggbeger" la care ne raportăm mereu cu atenţie. Acolo, toate practicile învăţate din Extremul Orient au fost analizate şi împinse până la limita verosimilităţii. Dar tot în respectiva nuvelă este vorba şi despre clasica ieşire din timp, impecabil însă rafinată în "La ţigănci". Nu cred că profesorul de muzică Gavrilescu trebuie luat ca un alter ego al lui Mircea Eliade, aşa cum au încercat să facă unii dintre analiştii literaturii sale. Profesorul acela este imaginea fără cusur a bucureşteanului sărac şi visător, tipic day-dreamer, care navighează între două lumi, cea concretă în care se descurcă cu greu, şi cealaltă, paralelă, a nostalgiilor şi a fantasmelor. Tocmai acesteia din urmă îi cade pradă şi în câteva ore - unitatea sa de măsură a timpului - ajunge să trăiască ceea ce pe primul plan se consumă în ani. Mircea Eliade a avut tot timpul această credinţă că lumea nu este orizontală, alcătuită dintr-un singur nivel, dimpotrivă e pluristratificată şi în funcţie de concentrarea noastră spirituală, de puterea de-a visa, dar şi de-a ne ruga reuşim să cunoaştem straturi interzise celorlalţi care nu au o asemenea convingere. Revanşa aşadar a intelectualilor faţă de ceea ce tot numim "teroarea istoriei" se exprimă şi astfel. Din acest punct de vedere se poate spune că Mircea Eliade chiar a crezut în ceea ce scria, ieşirea din timp fiind tentaţia cea mai mare, dar şi, la o adică, realizarea cea mai spectaculoasă. Scriind "La ţigănci", ca şi alte povestiri, el se punea în situaţia celui care ridicându-se de la masa de lucru şi coborând apoi în stradă pentru a cumpăra câteva gazete să constate că faţa lumii este alta, în România nu mai e la putere regimul represiv şi că toate lucrurile s-au schimbat în bine. Aceasta nu este o speculaţie în care mă hazardez naiv. De la un anumit prag încolo, tot ceea ce reprezintă cultură se converteşte în duh, iar Mircea Eliade era ultimul autor care să nu fie atras de un asemenea tip de experienţă. De aceea "La ţigănci" este şi un exerciţiu de soteriologie pentru a pune la încercare limitele lumii între care intelectualul se zbate continuu.

Se ştie, savantul a fost tot timpul fascinat de ceea ce el numea creştinism cosmic. Considera că în partea aceasta de lume întrepătrunderea dintre religia nouă, creştină şi eresurile vechi a avut loc în condiţii tainice, determinând o altă viziune asupra universului, pe care, bunăoară, occidentalii nu o pot avea. Lumea răsăriteană este o lume a continuităţilor inefabile şi nu se lasă supusă unor rupturi traumatice. Nuvelele sale de aceea se inspiră şi dintr-un uriaş tezaur focloric. Şi în basme au loc ieşiri din timp şi din trup. "La ţigănci" reprezintă într-o cheie modernă rescrierea unui basm de anvergura lui "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte". Sufletul celui îndrăgostit trăieşte altfel coordonatele spaţio-temporale. Mircea Eliade a fost înzestrat cu un asemenea suflet. Adevăratele urme ale trecerii sale prin lume sunt câteva povestiri care au graţie în sens de har. I s-a reproşat că nu a fost bine ancorat în tradiţia ortodoxă de vreme ce ritualul trecerii sale din această lume în primăvara lui 1986 a fost cam original. Evident, el nu ar fi putut fi niciodată un Dumitru Stăniloae, dar amândoi la capetele axei care străbate tot destinul poporului nostru susţin acelaşi receptacol al duhului. Probabil aici, şi nu în cariera internaţională, a stat rostul său.