O legenda despre Moşul cel darnic

Cândva, de mult, la marginea unui oraş, trăia un meşter bătrân care făcea jucării. Tot anul meşterea la ele cu dragoste şi răbdare. Erau minunate jucăriile şi nu semănau una cu alta.

În Ajunul Crăciunului, bătrânul meşter pleca prin oraş să-şi vândă jucăriile. Oamenii din acel oraş nu erau prea bogaţi. Meşterul le vindea jucăriile pe mai nimic.

Dar asta nu-i scădea cu nimic bucuria de a face jucării de care copiii să se bucure, după datină, în dimineaţa de Crăciun. Până într-un an în care ...

Meşterul vânduse toate jucăriile şi se întorcea spre casă. La marginea oraşului s-a oprit să privească pe o fereastră. Ştia că acolo locuieşte o familie săracă şi se întreba ce jucării or fi primit copiii din casa aceea.

Trei copii visau cu voce tare:

- Dacă am avea un soldăţel de plumb, numai unul, ne-ar fi de ajuns...

- Ne-am juca împreună şi nu ne-am certa niciodată pentru el. Bătrânul ştia că nu i-a mai rămas nici o jucărie şi tare ar fi vrut să le dăruiască măcar una. Dar ce minune! Tocmai un soldăţel de plumb răsărise, nu se ştie de unde, în fundul sacului. Şi, astfel, dorinţa celor trei fraţi sărmani s-a îndeplinit.

În drum spre casă, bătrânul gândea: „Aş vrea să pot face atât de multe jucării, încât să dăruiesc câte una fiecărui copil din lume, dar mai ales celor sărmani, cărora n-are cine să le cumpere“. Şi cum mergea aşa, pe gânduri, văzu în zăpadă un pui de căprioară care-l privea cu ochi trişti.

- Sărmană făptură, ce te doare?

Se pare că puiul de căprioară se rănise la un picior. Cum a ştiut şi cu ce a avut la îndemână, bătrânul i-a legat rana şi l-a ajutat să se ridice.

Atunci făptura aceea gingaşă i-a vorbit cu glas limpede ca de copil:

- Acum văd că ai o inimă bună. Dorinţa ta se va împlini.

Ca din pământ a apărut o sanie fermecată purtată în zbor de nişte reni minunaţi.

Şi bătrânul s-a înălţat cu ei în slava cerului înstelat, spre o lume de basm. Chiar şi straiele lui sărăcăcioase se preschimbaseră în nişte straie neobişnuite de culoare roşie.

N-ar fi putut spune cât şi pe unde l-a purtat sania fermecată. Într-un târziu, a simţit cum coboară lin într-un ţinut înzăpezit, unde îl aştepta o căsuţă cu ferestrele luminate. O mulţime de pitici ca şi cei din poveşti l-au întâmpinat bucuroşi.

Piticii erau harnici şi îndemânatici, gata să se apuce de treabă. Materiale se găseau din belşug, căci, nu se ştie cum, se înmulţeau mereu şi nu se terminau niciodată. Iar bătrânul meşter priceput îi îndruma pe pitici şi împreună făceau jucării, mereu mai multe şi mai frumoase. Pentru fiecare copil din lume, jucăria pe care şi-o doreşte.

În seara de Ajun sosesc colindătorii. La fiecare casă, ei aduc vestea minunată a Naşterii Domnului şi urează un an bun şi îmbelşugat.

Târziu, când noaptea se lasă, copiii se culcuşesc în pătucurile lor. În urechi le mai sună încă zvonul de colinde: „O, ce veste minunată...“. Apoi adorm şi visează... Dar, oare, vis să fie?

Este noaptea în care visele copiilor se împlinesc. A doua zi, în dimineaţa de Crăciun, în jurul bradului împodobit, bucuria nu mai are margini. Nici unul dintre ei n-a fost uitat. Iar după numele sărbătorii, copiii i-au pus numele Moş Crăciun, şi aşa a rămas până astăzi.

De aceea, în zilele acestei sfinte sărbători, când stăm cu toţii în jurul mesei încărcate cu bunătăţi, nu trebuie să-i uităm pe cei sărmani. Moşul are grijă de ei o dată pe an. Noi trebuie să ne gândim la ei mereu. (Legenda lui Moş Crăciun, Editura Erc Press, 2006)