Profesorul de religie, misionarul adevărurilor dumnezeiești

Cea mai frumoasă amintire a unui profesor de religie este aceea în care a reușit să facă din catedră un „altar” de slujire lui Dumnezeu, sub forma aceasta a predării religiei. Ora de religie ne pune în legătură cu Dumnezeu, ceea ce consider că presupune însuși cuvântul „religie”.

Profesorul care are drept misiune predarea disciplinei religie împărtă­șeș­te elevului modele de comportament pe parcursul vieții, în spiritul credinței, adică respectând Cuvântul lui Dumnezeu. Ce do­rește Dumnezeu de la noi? Să fim deschiși pentru a primi învățătura divină. Ce exemplu mai adecvat avem? Sfânta Treime.

La catedră, profesorul este el însuși altarul pe care sunt depuse învățăturile creștinești, concretizate prin lecții de comportament civic și creștin, modele reale prin care elevul devine, la rândul său, un creștin adevărat, care ajută aproapele, vede în el chipul lui Dum­nezeu. Pentru că ce vrea Dum­nezeu de la noi? Să fim jertfelnici. Profesorul este cel care dăruiește fiecărui elev, la pornirea lui pe drumul spre lumină, primele noțiuni de comportament crești­nesc, călăuzindu-i pașii spre marele titlu de „om”.

Profesorul este acela care modelează materialul cel mai de preț - copilul -, tinzând să realizeze o ființă cu cele mai frumoase trăsături morale, un om care să înmănuncheze calitățile creștine cele mai înalte. El este acela care îl face pe copil să descopere „tainele dumnezeiești”.

Profesorul care îi învață pe elevii săi să se roage se înfrumusețează duhovnicește, devenind un călăuzitor al urcușului duhovnicesc. Această înduhovnicire pe care o urmărește fiecare oră de religie este scopul educației copiilor. Sfântul Sofronie Saharov mărturisește în acest sens: „Scopul este ca ei să dobândească dragoste personală de Hristos și de Maica Domnului. Nu trebuie să le dăm sfaturi ca să devină doar oameni buni, ci trebuie să-i ajutăm să rămână în Biserica Ortodoxă. Faptul că rămân în Ortodoxie este un lucru important și poate să fie cauză a mântuirii, chiar dacă au trăit tentația unor greșeli în viața lor. Copiii trebuie să se inspire din dragostea noastră către Hristos și către Dumnezeu”.

Profesorul de religie este un misionar. Evanghelia înseamnă „veste bună”, este vestea cea bună că ne-am împăcat cu Dumnezeu prin Iisus Hristos. Este firesc să răs­pân­dești această veste. Dacă ci­tești Sfânta Scriptură, nu poți să nu remarci solicitarea constantă a lui Hristos de a merge și a propovădui Evanghelia. Copiii cred mult mai ușor în Dumnezeu și cu mai multă dăruire de sine decât adulții tocmai pentru că mintea și inima lor pot mai lesne să-L afle pe Hristos în rugăciune, înăuntrul inimilor lor, iar dacă mintea le este ocupată de cele firești și curate, cu mult mai ușor vor rezona la rugăciune atunci când profesorul de religie o va rosti.

Din experiența de la catedră

Societatea actuală, mai mult ca oricând, aduce la un loc într-o clasă elevi de confesiuni diferite, ceea ce poate fi o provocare pentru profesorul de religie. Pe lângă stăpânirea unor cunoștințe temeinice despre religiile lumii, el trebuie să stăpânească arta de a media opiniile diferite ce se pot naște pe un subiect prevăzut de lecția abordată sau atitudinile ce pot fi manifestate de copii în legătură cu religia creștin-ortodoxă, majoritară la noi în țară.

Ca profesor la o școală din mediul rural, s-a întâmplat să am o experiență neobișnuită, dar care mi-a prilejuit o satisfacție spirituală aparte. Într-o după-amiază, după ora de religie la clasa a II-a, m-a sunat tatăl unui băiețel de șapte ani. Vorbea agitat, își ascundea cu greu enervarea și încerca din răsputeri să-și facă povestea cât mai coerentă la telefon. Copilul său, Matei, unul dintre cei mai isteți, curioși și sensibili copii, din categoria acelora care pun întrebări la tot pasul, ajunsese în acea zi acasă extrem de alarmat și hotărât să-și cumpere urgent o cruciuliță pentru a o purta în jurul gâtului. Ca să evite discuțiile iscoditoare din partea părinților, le-a spus solemn că este „tema” de la religie. De confesiune penticostală, băiețelul participa totuși la orele de religie, cultul ortodox. Fiind curios, punea mereu întrebări la care răspundeam cu drag și cât mai pe înțelesul lui.

Părinților nu le era prea comodă această participare a fiului lor la orele de religie, dar din motive de siguranță a copilului, de a nu rămâne nesupravegheat într-o oră de la mijlocul programului de studiu, au hotărât să stea în clasă cu ceilalți colegi. Din zi în zi devenea mai atent și mai interesat de religia creștin-ortodoxă, ba chiar făcea semnul crucii și spunea rugăciunea împreună cu ceilalți colegi.

 În ziua respectivă vorbisem despre „Semnul Sfintei Cruci”. Majoritatea elevilor purtau în jurul gâtului câte o cruciuliță. Atunci, Matei a devenit dornic de a avea și el una. Odată ajuns acasă, exprimându-și această dorință în fața părinților, aceștia s-au revoltat, acuzându-mă pe mine de influență intenționată asupra fiului lor. I-am explicat tatălui că fusese dorința strict personală a copilului, că eu nu făcusem decât să parcurg o lecție firească a orei de religie, în care explicasem elevilor minunile Ortodoxiei săvârșite prin acest semn al Sfintei Cruci.

Nu știu cât de convingătoare am putut fi pentru tatăl lui Matei, însă la următoarea oră de religie, copilul, foarte mândru de el, mi-a arătat cruciulița pe care o purta în jurul gâtului. Era extrem de fericit! M-am emoționat și eu foarte tare văzând bucuria de pe chipul acestui copil deosebit. Semnul biruinței a învins! Căci, iată, Sfânta Cruce și-a îndeplinit menirea - acest Altar al jertfei Mântuitorului Hristos, simbol al jertfei de sine pentru ceilalți. Iubirea și jertfa față de ceilalți vor face ca pentru cel ce practică acestea să nu pară o jertfă de sine, ci o victorie.

Așadar, la catedră trebuie să ne jertfim pentru viitorii credincioși. Jertfa înseamnă împărtășire. Profesorul trebuie să împărtășească elevului cuvintele Sfintei Scripturi și atunci catedra devine un altar al Sfintei Scripturi. Vedem că Sfân­ta Scriptură nu este o carte de știință sau istorică, ci o carte de istorie a religiei. Așa cum Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit pentru noi, așa și noi, la rândul nostru, avem această datorie morală să-L urmăm, nu să-L imităm, întrucât imitația nu are valoare. În acest sens, catedra este un loc unde trebuie să fii conștient că poți obține roade duhovnicești.

Cu toții suntem îngrijorați în legătură cu viitorul copiilor și ne întrebăm ce putem face să-i ajutăm atunci când vor veni peste ei ispitele grele ale adolescenței. Să ne păzim copiii în lupta cu presiunea lumii, a veacului, luptând împotriva a tot ce le poate face rău, ferindu-i de tot ce e periculos. Îi va fi mai ușor Domnului să-i ajute dacă ne vom strădui să îi „umplem” de frumos, de idei și gânduri bune, să le formăm gustul pentru frumos, învățându-i rugăciuni, colinde, troparele praznicelor și ale sfinților, implicându-i în tot felul de manifestări artistice și culturale. Mi se pare extraordinară munca depusă de echipa „Școala Familiei” pentru a oferi tuturor celor implicați într-un act pedagogic și educativ cea mai bună îndrumare în efortul de a se crește pe ei înșiși ca adevărate modele pentru cei mici.

Viitorii adulți creștini merită toată strădania noastră și preocuparea constantă pentru aplicarea unei palete diverse de metode prin care să-i apropiem de preceptele creștinești. Ilustrul pedagog Simion Mehedinți sublinia că „a educa înseamnă a integra pe om în nea­mul din care face parte”. Cu gân­dul și nădejdea în ajutorul lui Dum­nezeu, care pe toate le împli­neș­te prin Duhul Sfânt, trebuie să ne continuăm lucrarea misionară, să dăm mai multă impor­tanță educării semenilor noștri, după cum ne învață Sfânta Evanghelie a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

*Iuliana Magdalena Lupeanu este profesoară la Liceul Tehnologic „Ion Barbu” din Giurgiu