Un mijloc de educaţie morală şi religioasă a tinerei generaţii

Se ştie că rolul religiei în şcoala românească a fost şi a rămas punct de reper în educaţia morală a generaţiilor tinere, care au fost în mod intenţionat lipsite aproape o jumătate de veac de fiorul învăţăturii Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Se ştie de asemenea că icoanele bisericilor noastre ortodoxe au fost şi au rămas adevărate catehisme ale istoriei aproape bimilenare a Bisericii Ortodoxe de pretutindeni. Se ştie apoi că rolul psalmodiei sinagogale şi al imnelor religioase din perioada veacurilor II-IV a fost hotărâtor în cristalizarea serviciului divin protocreştin, care capătă noi valenţe în urma Edictului de la Milan din anul 313, prin dezvoltarea imnografiei creştine şi a cultului religios în toată amploarea lui al cărui scop final era glorificarea divină.

Nu putem trece cu ve­­derea creaţia u­nor im­portanţi Pă­rinţi şi scriitori bisericeşti din epoca stră­­română ale căror nume sunt păs­­trate în vechi şi nemuritoare co­dice. Perioada „Veacului de aur“ al Bisericii Creştine, repre­zen­­tată de personalităţi religi­oa­se notorii ca: Sfântul Vasile cel Ma­re, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfân­tul Atanasie cel Mare, Sfân­tul Grigorie de Nazianz, Sfântul Gri­gorie al Nyssei - toţi din Ră­să­­rit -, precum şi Sfântul Am­bro­zie al Mediolanului, Sfântul Ila­rie de Pictavium, Fericitul Ie­ro­nim şi Fericitul Augustin în A­pus - toţi adevăraţi titani ai creş­ti­nismului -, a avut un rol ho­tă­râ­­tor în victoria definitivă a Bi­se­­ricii în faţa marilor erezii ale vre­mii: arianismul, macedonia­nis­­mul, apolinismul, pnevma­to­ma­hii şi alte rătăciri de la mân­tu­i­toarea învăţătură a Dom­nu­lui nostru Iisus Hristos. Toţi a­ceşti dârzi apărători ai tinerei Bi­serici Creştine au folosit ca mij­loc de răspândire şi susţinere a credinţei în Dumnezeirea Sfin­tei Treimi cântarea bisericească sau imnele de slavă şi prea­mă­ri­re pe care credincioşii le înălţau lui Dumnezeu. Toţi aceşti Sfinţi Pă­rinţi şi scriitori bisericeşti ră­să­riteni şi apuseni au arătat în scri­erile lor că dialogul cu Di­vi­ni­tatea este mai relevant prin cân­tare, întrucât, aşa cum spune Fe­ricitul Augustin, „cine se roa­gă cân­tând se roagă de două ori“.

Muzica bisericească nu lipsea din activitatea didactică

Astfel stând lucrurile şi re­flec­­tând în timp asupra şcolii ro­mâ­neşti, observăm că de timpu­riu factorii decizionali au surprins instinctul poporului român în pasiunea lui pentru muzică, res­pectul său pentru cântec, joc şi voie bună, precum şi grija Or­to­doxiei româneşti de a cultiva cân­tarea bisericească, fapt ce a dus la impunerea cântecului ca dis­­ciplină de învăţământ în şcoa­lă de la grădiniţă până la ab­solvirea anilor de liceu.

Se ştie că, până la începutul se­colului al XIX-lea, Biserica era in­stituţia care lua măsuri pentru organizarea şi susţinerea fi­nan­­ciară şi morală a şcolii, im­pri­­mând învăţământului un ca­rac­ter religios creştin ortodox. Cer­­cetând cu multă atenţie pro­gra­­mele analitice ale şcolilor din a­ceastă perioadă, constatăm în­scri­erea în aceste programe a mu­zicii bisericeşti la loc de cinste, fiind nelipsită din întreaga ac­ti­vitate didactică.

Marele istoric român de re­nu­me european Nicolae Iorga scrie ur­mătoarele, în monumentala sa lucrare „Istoria învăţământului românesc“ - Bucureşti 1928: „Mă­năstirea nu se odihneşte“, „în vechile fundaţii glorioase ca şi în cele nouă, se învaţă cu sârg sla­vona, caligrafia şi muzica“. Noi însă zicem că nu numai în şco­lile mănăstireşti şi în cele bi­se­­riceşti era în uz practicarea mu­zicii bisericeşti, ci întregul în­vă­ţământ secundar avea în pro­gra­­ma sa cântarea bisericească drept obiect de studiu. Pro­pu­nă­to­rul acestui obiect nu era nimeni altul decât cântăreţul bise­ri­cesc pe care îl găsim în docu­men­te şi în ipostaza de învăţător al copiilor satelor româneşti.

Iată ce se spune în adresa De­par­tamentului din lăuntru al Prin­cipatului Ţării Româneşti din 24 ianuarie 1838, cu privire la această practică: „În fiecare sat să se ţie, pe lângă preot şi un cân­tăreţ carele va fi dat să î­n­ve­ţe copiii satului carte şi cântări“. A­ceastă practică o găsim şi în pro­gramele „Preparandiilor“ din Ar­deal, cât şi ale şcolilor săteşti din veacurile XIX şi XX.

„Cântă, măi frate române, pe graiul şi limba ta“

Din nefericire însă, rolul isto­ric al cântăreţului bisericesc de a fi şi dascăl al „şcolilor săteşti“, un­de avea obligaţia să propună re­ligia şi muzica bisericească, a fost estompat de psaltichia gre­ceas­­că, care s-a instalat confor­ta­­bil în bisericile mari, dom­neşti, mănăstireşti şi în cele din o­raşele de reşedinţă, fapt care a de­terminat pe însuşi Macarie Ie­ro­monahul - autor al românirii cân­tărilor - să exclame cu multă a­mărăciune următoarele, în Ir­mo­loghionul său din 1823: „Pre­cum şi eu cartea elinească şi psal­tichia cea grecească de-a pururi ne-am slujit, şi până în ziua de astăzi atât protimisim (adică îi dăm preferinţă), şi cartea cea e­linească, şi psaltichia greceas­că, încât cei mai mulţi după ce în­vaţă puţină elinească se ruşi­nea­ză a se arăta că sunt români, şi din cât pot îşi tăgăduiesc Pa­tria şi Neamul. Aşijderea şi cei ce în­vaţă câte puţină psaltichie gre­cească, până în ziua de as­tăzi se ruşinează nu numai de a cân­ta Heruvic şi altele româ­neşti, ci şi Doamne miluieşte de a zice pre limba lui“.

Iar marele şi neuitatul Anton Pann, „cel isteţ ca un proverb“, con­temporan cu el, scrie pe piatra sa funerară din curtea Bi­se­ri­cii Lucaci din Bucureşti, ur­mă­toarele:

„Cântă, măi frate române,
Pe graiul şi limba ta,
Şi lasă cele străine
Ei de a şi le cânta,
Cântă să-nţelegi şi însuţi,
Şi câţi la tine ascult,
Cinsteşte, ca fieşcare, limba şi
Neamul mai mult!“

Iată de ce credem noi că trebuie ca ora de religie să fie în­so­ţi­tă de cântări religioase adecva­te temei propuse. Dacă nu în­de­pli­neşte aceste condiţii, ora de re­ligie este searbădă, lipsită de tră­irea religioasă pe care ar trebui să o degaje în sufletele şi sen­sibilitatea copiilor.

Menţionăm că în caz că nu re­­curgem la ajutorul concret al cân­­tării bisericeşti în predarea re­­ligiei, ora aceasta nu este cu ni­­mic deosebită de celelalte ore din planul de învăţământ, deşi - spre deosebire de celelalte ore - ea are drept scop final edu­ca­ţia mo­ral-religioasă a tinerei ge­ne­ra­ţii, viitorul de mâine al Bi­se­ricii şi neamului nostru românesc.

Cu toate că muzica bise­ri­ceas­că, ca disciplină didactică în şcoa­la românească, nu a dat roa­de­le scontate, totuşi ideile edu­ca­­ţiei religioase coordonate cu ce­le muzicale privind şcolarii nu au fost pierdute, ci transferate pe un alt plan, acela al cântecului popular, care este şi va ră­mâ­ne un document de mare valoare is­torică şi spirituală.

Iată de ce considerăm noi că religia însoţită de muzica bise­ri­ceas­că în învăţământul preuniversitar laic joacă un rol hotărâtor în formarea morală şi religi­oa­să a tinerei generaţii, de la gră­diniţă până la universitate.

De asemenea, etnografia şi fol­clorul pot constitui material de orientare a învăţământului în şcolile laice şi bisericeşti, în­tru­cât atât timp cât „vor răsuna pe aceste plaiuri frumoase şi pros­pere hora, chiuitura şi doi­na la naştere, nuntă, în­mor­mân­­ta­re cu datinile şi obice­iu­rile mi­nu­n­a­te ale acestui popor“, vom a­vea nevoie de aces­te producţii lai­ce şi religioase ca­re conduc în mod sigur la educa­rea sănă­toa­să fizică şi psihică a ti­nerilor şco­lari din învăţământul românesc.

În concluzie, educaţia acesto­ra cu cele două coordonate ale sa­le - laică şi religioasă - va con­tri­bui la desăvârşirea vieţii su­fle­teşti a şcolarilor pentru a nu de­veni fiinţe abstracte, hibride şi cal­chiate după modelele ires­pon­sabile, ci după modelul viu şi să­nătos al românului de totdea­u­na şi de pretutindeni.

Şi după cum profesorul, diri­jo­­rul şi compozitorul D. G. Ki­riac spunea că soarta muzicii în şcoa­lă se hotărăşte, aşa spu­nem şi noi că soarta tinerelor ge­neraţii se hotărăşte în şcoa­lă, dar cu a­ju­torul religiei şi al cân­tecului re­ligios şi popular, propuse de profesorul de religie şi de cel de muzică.