Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei 50 de zile în Cipru

50 de zile în Cipru

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 01 Oct, 2021

În Ciprul turcesc, mai exact, unde vara nu s-a terminat încă. Abia au început să se coacă portocalele. Măslinele mai au de așteptat. Pacea de sub măslini e doar nițel pârguită.

Altminteri, oameni prietenoși, ce par să se certe până și atunci când vorbesc în șoaptă.

Dar numai cerul vorbește în șoaptă aici, însă l-am auzit și pe el ridicând glasul de câteva ori, într-o după-amiază, când s-a năpustit, aproape din senin, ploaia. A fost singura apă curgătoare care mi-a ieșit în cale. Despre ape care să ude pământul pe orizontală, nu prea se poate vorbi, în afară de Mediterana, care este un altfel de cer, ce ține toată această lume fierbinte în brațe.

Pornind dinspre Nicosia, dinspre jumătatea de Nicosie care aparține Nordului, ajungi, în numai câteva ceasuri de mers cu mașina, în capătul cel mai de sus al insulei, un deget lung de pământ, ce ține în vârful lui o mănăstire creștină. E locul prin care a trecut, în drumul său spre Europa, Apostolul Andrei. Biserica mănăstirii păstrează în pereții ei de piatră, dar mai ales în icoanele de pe pereți, urmele sfinte ale acestei treceri.

Drumul până aici e îngust. Și alb, de la creta din care pare să fie făcut întregul ținut. Nu e de mirare că măgarii, ce trăiesc în sălbăticie pe dealurile din împrejurimi, ies înaintea mașinilor și nu le lasă să meargă mai departe până nu primesc ceva de mâncare. E clar că praful de cretă și scaieții uscați de pe marginea drumului n-au cum să le astâmpere foamea.

Dinspre Karpaz, așa se numește vârful degetului, mă las purtat de țărmul Mediteranei spre sud-estul insulei, până la Gazimagusa, sau Famagusta, după celălalt nume al ei, din vechime, când negustorii bogați ridicau, după fiecare întoarcere norocoasă de pe mare, câte o biserică. Existau mai bine de 200 de biserici creștine în oraș. Zidurile multora dintre ele există și azi.

O bună parte din orașul vechi e construit din piatra desprinsă din zidurile acestor biserici.

Famagusta e locul în care s-a petrecut dramatica poveste de dragoste dintre Othello și Desdemona. Shakespeare veghează de pe un soclu de piatră asupra poveștilor de dragoste de azi, când tinerii proaspăt căsătoriți vin să se pozeze, însoțiți de alaiuri de nuntași, cu Turnul lui Othello în fundal.

Nu departe de Famagusta, există o altă mănăstire creștină, amintind de trecerea prin aceste locuri a Sfân­tului Barnabas. Ba chiar de rămânerea lui aici. Pentru totdeauna.

Biserica mănăstirii, transformată în muzeu, e plină ochi de lumină. De la ochii vii ai icoanelor de pe pereți. Fecioara Maria cu Pruncul în brațe! Sfântul Gheorghe omorând balaurul! Sfântul Ilie în carul său de foc! Sfinții Pantelimon și Trifon!

Aproape că-i aud respirând pe toți. Și-mi vine să nu mai plec. Să rămân în biserica aceasta din vecinătatea mării, înfășurat în lumina veche, dar mereu proaspătă a ochilor lor.

Spre nord-vest, tot în vecinătatea mării, pentru că, în Cipru, dai de mare și de cer peste tot, la Girne, întâlnesc același fel de lumină, într-o altă biserică de mănăstire, devenită și ea, prin vrerea vremurilor, muzeu. Nu lipsește mult să calc un șarpe pe coadă, taman când ies pe ușa bisericii. Nu știu dacă era veninos. Sau la fel de veninos ca vremurile.

Bellapais! Fosta abație și localitatea se numesc la fel. Pace frumoasă, adică. Poate chiar pacea de sub măslini. Ori de sub copacul huzurului, aflat peste drum de biserică, în inima așezării, ce se aude bătând într-una dintre cărțile de succes ale scriitorului englez Lawrence Durrell, care a trăit câțiva ani în acest loc. Casa lui, botezată Bitter Lemons, după numele cărții, se găsește la vreo jumătate de kilometru mai sus, în capătul unui drum în pantă, pe care îl urcă până și autoturismele gâfâind.

Nicosia, sau Lefcosa, cum îi spun localnicii, e un oraș fără ieșire la mare, dar cu foarte multe ieșiri la Orient. Aromele Levantului dau buzna de pretutindeni. Îndeosebi în orașul vechi, unde m-am trezit, chiar în ultima duminică, alunecând, cu toate cele 50 de zile petrecute aici, spre trecut. Aluneca odată cu mine și terasa la care mă așezasem să mănânc. Ei bine, m-au salvat niște voci românești. Vocile unor cântăreți tineri de la noi, pe care le-am auzit, minute în șir, răsunând în difuzoarele de pe stradă. Ele m-au ajutat să mă întorc în prezent. Și chiar să mă bucur, făcându-mă să cred c-am ajuns, cu câteva zile mai devreme, acasă.