A face voia fratelui

Părinții din deșertul egiptean „spuneau despre avva Pimen că, odată, a fost invitat la masă, deși nu voia. S-a dus totuși, plângând, ca să-l asculte și să nu-l supere pe frate”.

Discernământul este, probabil, arta cea mai însemnată pe care creștinii se străduie să o deprindă pe parcursul vieții întregi. Este o artă pentru că orice manifestare a discernământului are ceva inefabil, ceva ce nu poate fi prins în cuvinte și nici redus la o metodă aplicabilă în orice condiții. Discernământul este un echilibru contextual, care nu poate fi dedus printr-o operație aritmetică, făcând, pur și simplu, media extremelor.

Privind cu atenție apoftegma citată mai sus, putem ușor vedea care sunt forțele aflate în tensiune. Pe de o parte se găsește monahul Pimen, cu dorința lui de a face asceză, cu nevoia lui de singurătate și liniște. De cealaltă parte se află invitația fratelui de a merge la masă. Rugămintea aceasta, de bună seamă, nu este una lipsită de impli­cații. Ea aduce cu sine nevoia de comuniune, de apropiere și de dialog a acelui frate. Soluție care să împace și pe unul, și pe celălalt nu există. Ca de fiecare dată, viața în comunitate are de suferit de pe urma voințelor contradictorii, divergente. Corul dorințelor omenești nu este niciodată armonic, ci dimpotrivă.

Rezolvarea ascetică a acestei probleme se bazează pe un principiu destul de larg răspândit. Anume, acela de a pune în prim-plan, de a da preeminență și întâietate fratelui, dorințelor și nevoilor sale, în locul nevoilor și dorințelor proprii. Principiul acesta nu este însă infailibil. Aplicat fără discernământ, poate să fie, pe termen lung, distrugător. Efectele nefaste se pot datora încercării de a purta sarcini mai mari decât puterile tale, de a te supraevalua (probabil într-un acces de mândrie) și a crede că poți mai mult decât în realitate. Principiul priorității fratelui, așadar, trebuie să se găsească în deplină corespondență cu starea duhovnicească, cu treapta pe care te găsești.

Acesta este motivul pentru care avva Pimen primește să meargă la masă la cel care îl invitase. O face într-o manieră ascetică, își taie voia, acționează împotriva sa și chiar, poate, împotriva unor reguli monastice, dar tocmai de aceea procedează perfect călugărește.

Situația pe care ne-o prezintă Patericul are valoare paradigmatică, de model, dar nu este universală. Acesta este un exemplu despre cum cei puternici pot să își calce voia, făcând tocmai ceea ce mulți dintre noi, în anumite situa­ții, ne-am dori. Într-un alt context, fix același gest ca în apoftegma de mai devreme, anume să mergi la masă dacă ești invitat, poate să nu aibă nimic virtuos ori, dimpotrivă, să fie chiar ceva pătimaș. În felul acesta vedem din nou cum pentru părinții deșertului fiecare gest contează nu doar în sine, ci luat împreună cu întreaga sa geneză interioară.