A fost odată ca niciodată…

… un om pe nume Corneliu Coposu. Dar, de fapt, sunt nedrept când spun „ca niciodată”, pentru că omul căruia avea să i se spună, simplu, Seniorul nu a apărut din neant; el era descendentul și reprezentantul unui alt fel de clasă politică, al unui alt fel de stil, al unui alt fel de lume… Și, în particular, era urmașul legitim al unui om cu tot atâtea - și aceleași! - calități ca și el, mentorul lui, Iuliu Maniu.

E greu de inventariat tot ce aveau în comun acești oameni, începând cu iubirea de Dumnezeu și de patrie și sfârșind, dacă e musai să sfârșim cu ceva, cu împrejurarea regretabilă că nici unul dintre ei n-a avut copii. Ar fi fost și greu, de vreme ce Corneliu și Arlette Coposu, de pildă, au apucat să petreacă doar cinci ani împreună, în vremuri de război, înainte ca el să fie aruncat, apoi și ea, în beciurile pușcăriilor politice, de unde Corneliu Coposu a ieșit, cu jumătate din greutatea de la intrare și aproape nemai­știind să vorbească (opt ani de izo­lare totală la Râmnicu Sărat!), după 15 ani, plus doi de domiciliu obligatoriu în mijlocul pustiu al Bărăganului, apucând să-și mai revadă soția doar câteva luni, îna­inte ca aceasta să moară din pri­cina unei boli contractate în închisoare…

Desigur, există un lucru esen­țial care separă destinele lui Maniu și Coposu, și anume faptul că al doilea, probabil și datorită tinereții și constituției atletice, a reușit să supraviețuiască infernului, în vreme ce Sfinxul de la Bădăcin, numit astfel pentru chi­pul său impenetrabil și calmul desăvârșit, s-a stins în temința de la Sighet și a fost îngropat în cimitirul săracilor, locul nefiind cunoscut până azi.

Am avut norocul să-i fim contemporani urmașului său, care i-a fost mână dreaptă, gardă de corp, emisar, confesor, moștenitor politic. Ce-am făcut cu acest noroc, asta e cu totul altă poveste… Și totuși, nu o poveste încheiată, împăturită și pusă într-un sertar! Și asta în principal datorită fun­dației care îi poartă numele, o organizație mai mult decât mo­destă material, dar care a reușit în mod minunat să țină aprinsă flacăra memoriei Seniorului. Este un lucru extrem de important, nu doar, așa, pentru că e frumos să cinstești marile valori ale neamului tău, ci și din motive cât se poate de concrete: pentru că oameni precum Corneliu Coposu sunt repere, modele, termeni pre­țioși de comparație, mai ales într-un peisaj politic, social și moral pe care nu-mi propun să-l descriu aici, dar nici că e nevoie, toată lumea are ochi să vadă! Or, faceți o comparație între felul în care Coposu și-a apărat credința, principiile, partidul și mentorul de-a lungul a decenii de anchete, bătăi, torturi, detenție în condiții sub­umane, muncă epuizantă - și traseismul politic de azi…

Unul dintre mijloacele prin care Fundația „Corneliu Coposu” a reușit să țină în atenție toate aceste lucruri sunt concursurile de eseuri pe care le organizează pentru tineri: elevi - vreme de trei ediții, studenți ulterior. Recent, s-a lansat ediția 2017, cu sprijinul Fundației Academia Civică și cel al Fundației „Hanns Seidel”. Tema din acest an: „Moștenirea politică a lui Iuliu Maniu în opera și activitatea lui Corneliu Coposu”. Detaliile privind competiția se găsesc aici: http://www.corneliu-coposu.ro/regulament-concurs-de-eseuri-corneliu-coposu-editia-a-doua/.

Experiența mea personală arată așa: încă de la prima ediție pentru elevi, concurenții au recunoscut că nu știau nimic nici despre Corneliu Coposu, nici despre închisorile comuniste, nici chiar despre comunism! „Părinții nu ne-au spus nimic!” era dure­roa­sa lor mărturisire. Hai să facem să nu mai fie așa! Fiecare dintre noi poate contribui cu măcar un pic! Căci, știți, cine nu-și cunoaște trecutul riscă să-l repete…