„A încerca“

Într-unul dintre ultimele sale interviuri la un mare post de televiziune american, celebrul actor Paul Newman a fost întrebat care este cuvântul lui preferat. Răspunsul, care a surprins oarecum, a fost: „to try“ - „a încerca“.

O mare personalitate, admirată şi ridicată în slăvi pretutindeni, care a realizat roluri de referinţă, definitive, peste care nu se poate trece, „încearcă“, nu are superba siguranţă a infailibilităţii sale? Pentru că a încerca presupune că n-ai defel garanţia reuşitei a tot ce întreprinzi. Că s-ar putea să şi greşeşti…

După legendă, marele constructor de viori, Stradivarius, mergea prin pădure şi ciocănea copacii. După sunetul lor, îi tăia sau nu, pentru a-şi face viorile.. Aşa afirmă un cercetător olandez, care a descoperit printr-o tomografie de computer secretul sunetului inegalabil al acestor viori. Stradivarius încerca şi el…

Omenirea de astăzi a uitat, vai!, miracolul cuvântului „a încerca“. Aşa cum a uitat că suntem datori a ne strădui, în tot ceea ce întreprindem. Ne mulţumim cu trista zicere, care, din păcate, a început să ne caracterizeze: „merge şi-aşa...“. Se face de obicei haz de ea. O considerăm ca pe-o vorbă de duh. Nu, nu este. N-ar trebui să ne amuzăm, ar trebui să fim trişti atunci când o auzim. Ea marchează o degringoladă teribilă a noastră, a societăţii, a vieţii. Certitudinea suverană că putem face totul prost, fiindcă până la urmă e tot atât, ne împinge, nu înapoi, ci într-un înainte fals, într-un progres fals, în care se neagă orice coordonate de viaţă bine determinate. Nu înapoi, pentru că odinioară omul evalua greşeala cu exactitate, tot ceea ce nu reuşea era reprobabil! Ci în acest înainte fals, navigând parcă pe o mare furtunoasă, într-o ambarcaţie fără cârmă, care şi-a pierdut vâslele, şi ne împăunăm cu convingerea că ea ne va scoate la limanul visat. Pentru omul de astăzi a greşi este elegant, inteligent, nobil! Este o atitudine „umană“, „liberală“, departe de un „fundamentalism“ populat de tot ce-i mai periculos: convingerile ferme care ar trebui să guverneze acţiunile noastre. Încă o prăvălire spre afundul haotic pe care îl vedem cu toţii, dar care ne lasă indiferenţi.

La comemorarea debarcării din 6 iunie 194 în Normandia, la cimitirul militar american din Collevile-sur-Mer, deasupra plajei Omaha, acolo unde au avut loc cele mai crâncene lupte, cimitir cu peste 9.000 de morminte, am văzut o scenă care m-a pus pe gânduri. Participau şi ultimii veterani, puţinii bătrâni combatanţi încă în viaţă. Neputincioşi, roşi de boli şi de bătrâneţe, cei mai mulţi ţintuiţi în scaune pe rotile, unii dintre ei dezorientaţi de mulţimea, de mărimile politice, de atmosfera festivistă numai bună de transmis de media în căutarea senzaţionalului. Miraţi că fuseseră şi ei aduşi acolo. Fiecare dintre oaspeţii de onoare se străduia să facă o figură cât mai bună, să atragă atenţia maselor, comentariile prezentatorilor. Sărbători bine orchestrate, mană cerească pentru viitoare campanii electorale. Se ştie doar! Ceea ce a fost însă cutremurător, cu adevărat cutremurător, a fost atitudinea acestor bătrâni neputincioşi, care, după cum spuneam, nu erau nici telegenici, nici interesaţi de simpatia pe care ar fi dezlănţuit-o în mulţime: în momentul în care s-au cântat imnurile lor naţionale, un curent electric a trecut prin trupurile neputincioase. Mâinile tremurătoare au salutat cu o fermitate tânără şi am văzut lacrimi în ochii lor. Era vorba de ţara lor, de dragostea pentru patria pentru care se sacrificaseră şi care, trebuie spus, nu-i răsplătise aşa cum s-ar fi cuvenit. Care îi uitase, pentru că avea prea multe osanale de adus puternicilor zilei. Dar pentru ei nu avea nici o importanţă. Ei îşi salutau cu mândrie tradiţiile, moştenirea spirituală şi naţională, cea în care şi pentru care trăiseră, pe care o păstraseră cu riscul vieţii… Ar fi fost interesant să se facă o comparaţie cu chipurile plictisite, cu gânduri zburând în alte părţi, ale „patrioţilor de circumstanţă“. E adevărat, nici unul dintre miile de participanţi, veniţi fie din obligaţie, fie din curiozitate, fie din cine ştie ce alte motive, nu avea ochii scăldaţi în lacrimi ca acei bătrânei uitaţi, împinşi undeva la marginea societăţii, departe de interese şi calcule.

Iar noi, generaţiile de azi? Credem numai în certitudini care nu necesită cuvântul „a încerca“. Sistemul nostru educaţional nu se preocupă de stabilirea echilibrului între convingerea fermă: „cred Doamne, ajută necredinţei mele“ şi smerenia încercării de a tinde spre mai bine, încercând mereu, refăcând iarăşi şi iarăşi, alegând ceea ce e bun, ceea ce dorim să fie mai bun, mai temeinic, mai de folos. Există oare această preocupare? N-am prea văzut-o nici la generaţiile mai vechi, cărora li s-au înăbuşit deprinderile de seriozitate şi consecvenţă, nici la cele noi, scutite de perversiunea şi prefăcătoria unei terori distrugătoare şi absurde, generaţii care nu au scuza minciunii proteguitoare a vieţii. Lipseşte sentimentul că existenţa se compune din convingeri, dar şi din modestia de a îmbunătăţi, de a te îmbunătăţi. N-am văzut prea des ochi scăldaţi în lacrimi care să trădeze ataşamentul definitiv pentru valori nepieritoare, care sunt ale noastre, ale fiecărui popor. Şmecheriile, abilităţile, indiferenţa, răceala, egoismul, iată ceea ce se învaţă astăzi de la cei care ar trebui să servească de exemplu. Bineînţeles, există şi excepţii, dar nu despre ele vorbim. Vorbim despre ceea ce se întâmplă în jurul nostru, zi de zi, ca o negură învăluind totul în întu-nericul ei distrugător. Să ne mai mirăm atunci?

Poate că, într-o zi, vom înţelege importanţa cuvântului „a încerca“. A încerca să nu ne mulţumim cu jumătăţi de măsură, a încerca să lăsăm în urma noastră ceva care să servească generaţiilor viitoare, a încerca să fim cu adevărat oameni. „A încerca“, a încerca mereu!