A muri înseamnă a pleca puțin!

Fiii Bisericii nu folosesc cuvântul moarte pentru a defini trecerea unui suflet în eternitate.

Calendarul și Sinaxarul Bisericii noastre folosesc adesea verbul a adormi pentru trecerea în veșnicie a unor plăcuți lui Dumnezeu: sărbătoarea Adormirii Macii Domnului, a ucenicului iubit al Mântuitorului, Evanghelistul Ioan, sau Adormirea Sfintei Ana, mama Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, și așa mai departe. Părintele arhimandrit Cleopa Ilie, când primea pomelnice, atrăgea atenția credincioșilor să nu pună deasupra numelor celor plecați dintre noi morți, ci adormiți.

Au înțeles acest adevăr fundamental Părinții Bisericii, marii înțelepți, poeți și scriitori. El nu e mort, e numai dus, trăiește în veci, ne spunea Coșbuc în Moartea lui Fulger.

Nichifor Crainic spunea: Unde sunt cei ce nu mai sunt? S‑au ascuns în Lumina celui Nepătruns!

Cu adevărat versuia poetul, căci oamenii care au căutat lumina în această viață au cultivat‑o, au vorbit despre ea şi, mai ales, au crezut în ea, se întâlnesc după marea trecere cu lumina pe tărâmul Luminii celei neînserate.

Veșnicia se caracterizează prin comuniune și iubire cu Hristos și cu semenii, iar pentru cei care le‑au manifestat încă din viață, moartea nu reprezintă decât o trecere în sfântă comuniune deplină, pace și lumină, reprezentând întâlnirea cu Hristos, Stăpân peste cei vii și cei adormiți, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: pentru mine viață este Hristos și moartea un câștig (Filipeni 1, 21).

Alții se întâlnesc cu întunericul mormântului, pentru că l‑au căutat în mod frecvent. Nu dintr‑un spirit justițiar acordă Dumnezeu starea aceasta celor în cauză, ci vina le aparține integral, după însingurarea și neurmarea voii Lui, preferând abisul singurătății, tristeții și izolării.

Veșnicia este Lumină pentru cei iubitori de Dumnezeu, iar întunericul îi cuprinde pe cei care au refuzat Lumina, după cum ne învață Mântuitorul Hristos: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții (Ioan 8, 12).

Venit în București de ani buni, am observat felurite lucruri și lucrări. Preoții iubitori de credincioși primesc, de cele mai multe ori, răsplată. Nu întotdeauna la fel, uneori pe măsura faptelor, sau dacă nu, cel puțin în parte. Întotdeauna cea mai importantă răsplată îi aparține Atotțiitorului.

De când m‑am stabilit în Capitală, cu excepția perioadei petrecute la Ierusalim, am întâlnit preoți cunoscuți, apreciați, unii dintre ei profesori universitari sau de seminar, ostenitori ai administrației bisericești, cărturari, dar și misionari fără odihnă, alții buni la suflet, curați la inimă și râvnitori.

În același timp am observat de multe ori indiferență și lipsă de solidaritate la plecarea acestora, chiar dacă unii au fost mari personalități!

Este destul să amintesc, cu părere de rău, de puținătatea celor prezenți lângă părintele profesor academician Dumitru Popescu sau lângă părintele profesor Nicolae Achimescu, la slujba de prohodire și conducerea pe ultimul drum al acestei vieți până la locul de vremelnică odihnă. Mai pot fi amintite și alte nume.

Se poate întâmpla așa, întrucât unii au dedicat mult timp studiului, scrierilor, meditațiilor profunde, fără a împărtăși din timpul lor cu cei din jur. Alții, dimpotrivă, dăruiesc timpul mulțimii credincioșilor, mai mult decât celor din familie. În cartea Tatăl meu, preotul care s‑a urcat la cer, Virgil Gheorghiu mărturisea că era rudă cu toți cei din sat și că descoperise pe cei mulți frați ai lui, întrucât toată suflarea satului se adresa tatălui lui numindu‑l părinte! Tare se bucura când tatăl lui, părinte pentru mulți, îi acorda și lui puțină atenție.

În anul 2003, când trecea la cele veșnice părintele Constantin Galeriu, în jurul său a fost o neuitată mișcare a inimilor, cu mulțime de slujitori și popor numeros, care l‑au condus către Împărăția lui Dumnezeu.

Cu mici diferențe, la părintele Atanasie Tănăsache Costea a fost aceeași emoție, trăire intensă, rugăciuni, iubire, lacrimi. Nici nu se putea altfel pentru un preot care s‑a dedicat misiunii lui.

A avut râvna pe care cei mai mulți o cunosc: un preot dedicat slujirii, plecat dintr‑o familie modestă, care a trudit din greu, s‑a format cu mult drag, ceea ce poate fi concretizat în cuvântul vocație, a iubit Biserica și tinerii. Slujea Liturghia de multe ori pe săptămână, uneori în fiecare zi, timpul succedându‑se între ectenii, rugăciuni, lacrimi și apoi iarăși misiune, de dimineață până seara târziu.

A fost un sacerdot care a avut trei mari iubiri, situate pe același piedestal. Prima sa dragoste s‑a îndreptat către familia din care a odrăslit, din ținutul Galaților, și în același timp către familia pe care a întemeiat‑o, pe care a slujit‑o cu mult drag, înțelegând cuvintele inspirate ale psalmistului: Fericit este omul care‑şi va umple casa de copii; nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă (Psalmul 126, 5).

Feciorii îi seamănă lui și preotesei Elena. Chipurile, trăirile și rugile sunt cele care‑i unesc și nu‑i despart nici după marea trecere la cele veșnice ale preaiubitului lor părinte.

Patru dintre copii se află pe drumul slujirii Bisericii! Unul, încă pe băncile Facultății de Teologie din București, ceilalți trei slujesc Biserica de ani mulți, unul în București, altul în Protoieria Ilfov Nord, iar altul monah la Mănăstirea Pantocrator din Muntele Athos, care a primit numele Proclu, după cel al ucenicului apropiat marelui păstor din Biserica Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur.

A doua iubire pe care a dobândit‑o odată cu hirotonia din tinerețe a fost Liturghia, la care s‑au adăugat rugăciunile, cântările, spovedaniile, zelul pentru cei mulți.

Călătorind în Moldova pentru câteva zile împreună cu preoteasa lui, a dorit să revină la București pentru a participa la înmormântarea unui prunc, care a trăit doar câteva ceasuri, fiind botezat în spital, năzuind să‑i mângâie pe părinți la greaua lor suferință.

Acesta a fost ultimul drum al preotului Atanasie Tănăsache Costea. Pentru slujire și mângâierea celor ce plâng!

În ultimii ani s‑au mai adăugat un gând și o iubire, de a se cumineca cât mai des de taina și rugăciunile Muntelui. Dorința lui s‑a născut odată cu așezarea în acel loc a unuia dintre copii.

Recent, întâlnindu‑l, de față fiind și alți preoți, ne spunea că ar dori să‑și încheie zilele la Muntele Athos, să slujească mai multe Liturghii în Chilia Sfântul Mina de pe moșia Mănăstirii Pantocrator, unde, de ceva timp, ostenește monahul Proclu.

Vorbind despre Muntele Athos, înțelegeai că părintele Atanasie Tănăsache Costea e rănit la inimă de dorul filocalicelor trăiri.

Lucrurile s‑au așezat însă altfel. A rămas aici, în București, lângă credincioșii pe care i‑a povățuit, mustrat ori înveselit, lângă cei cărora le‑a spus cuvinte aspre sau cuvinte din inimă, cum se străduiesc păstorii de suflete să le spună ucenicilor lor.

La ceasul vremelnicei despărțiri, biserica a fost plină de preoți. Afară, pe un soare dogoritor, mulțime impresionantă aștepta să primească pentru ultima dată binecuvântarea preotului și duhovnicului lor. Mulți studenți, unii dintre ei absolvenți de curând ai anului terminal, cântăreți și imnografi au venit în număr mare, cum Biserica „Sfântul Ilie” Grant nu a cunoscut, poate, vreodată.

Plină de semnificație a fost prezența tăcută și rugătoare a domnului profesor Adrian Lemeni, care a avut cuvinte remarcabile la adresa lui. S‑au adăugat și preoți veniți de departe, din Regatul Norvegiei, al Suediei, din Germania, din Grecia și din alte locuri.

Preotul Atanasie Tănăsache Costea călătorește către Împărăția cerurilor, însoțit de rugăciunea celor care au înțeles misiunea lui, a celor din familia mică și din cea extinsă, pe care le‑a slujit deopotrivă.

Iar la Athos, locul drag inimii lui, rugăciunea se va înălța necontenit către cer pentru el, pelerinul de la Galați, ajuns în București și doritor să meargă în Muntele cel Sfânt al Domnului.