A nu te înrăi, a nu te răzbuna

Deși creștinul vie­țuiește în cadrele lumii acesteia căzute, el are totuși poruncă să nu se alipească de ea: „Nu iubiți lumea” (1 Ioan 2, 15). Adică să nu trăiască după chipul acesteia. Fără greutate putem vedea că definitoriul chip al lumii este instinctul și exacerbarea acestuia, care e patima. Iar dacă unele instincte sunt îngăduite, întrucât țin de conservarea firii omenești, sub nici o formă nu este tolerată în creștinism o statornicire a patimii în suflet, indiferent care ar fi aceasta. De aceea, prezența sau absența patimii în om fac diferența între modul de viață creștin și cel lumesc. În acest sens, învățătura Evangheliei, precum și ulterioarele dezvoltări ale Sfinților Părinți trasează cu precădere căile prin care noi putem stăpâni, cu ajutorul harului dumnezeiesc, peste patimi. Nevoitorii creștini din toate timpurile au avut drept principală preocupare lucrarea de curățire a sufletului și de stăpânire asupra propriilor patimi, indiferent de contextul exterior al lumii. Datele exterioare ale lumii nu i-au împiedicat pe aceștia în lupta lor lăuntrică, întrucât atingerea nepătimirii nu depinde în nici un fel de calitatea lumii. Fie în vremuri de pace, fie de prigoană, de belșug sau de foamete, atleții lui Hristos au căutat același lucru: dobândirea unei stări nepătimașe, ca premisă a primirii harului mântuitor în Hristos.

Dar este interesant să observăm aceeași atitudine de ieșire de sub stăpânirea patimilor egoiste și la mărturisitorii creștini din timpul prigoanei comuniste. Iată ce declara, de pildă, Nicolae Istrate, din județul Lăpușna din Basarabia, absolvent de seminar și apoi învățător, deportat de două ori în Siberia, după ce s-a întors acasă: „Acum mă bucur de un lucru: că am ieșit din lagărele astea și din închisorile pe unde am trecut neînrăit și nerăzbunător. M-am întâlnit și cu acela care m-a torturat foarte greu și nu i-am spus nimic. Nu i-am reproșat nimic. M-am gândit și eu la păcatele mele și m-am gândit de câte ori am fost salvat eu de Dumnezeu. Și atuncea, m-am gândit că și eu trebuie să iert și am căutat să-i găsesc scuze: că așa au fost timpurile… Încercam să mă pun în locul lui și am reușit să-l iert”. Așa a ajuns el să se roage pentru cei ce l-au torturat ca să-i lumineze Dumnezeu și să înțeleagă că au făcut rău. „Astfel trebuie să facem noi, altfel rămânem înrăiți și răutatea se formează în sufletul nostru și ne atacă în primul rând pe noi. În suflet se dezvoltă pata asta neagră a păcatului”, scrie fostul deportat în volumul „Să nu ne răzbunați! Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia”.

Se poate simți în cuvintele simple ale acestui supraviețuitor al gulagului sovietic acea mireasmă duhovnicească a trăirii creștine autentice, pe care doar în apoftegmele marilor pustnici o mai poți întâlni. Acest om a dobândit nepătimirea în urma răbdării prigoanelor, iar aceia, pustnicii, în urma nevoințelor de bunăvoie pentru Hristos. Cu adevărat demn de laudă în cazul lui Nicolae Istrate este nu faptul că a răbdat o suferință nedreaptă pricinuită de alții, ci că a izbutit să ierte. Să nu dorească răul torționarilor săi, ba chiar să le găsească circumstanțe atenuante. Să nu caute răzbunarea, deși ar fi putut face asta. Dumnezeu l-a ajutat să înțeleagă că nu trebuie să țină răul în sufletul lui, ci să se lepede de el prin iertare. În aceasta se află măreția lui și a tuturor acelora, foarte mulți, care au procedat la fel. Identitatea lui creștină se vede prin aceea că nu s-a lăsat stăpânit de patima răzbunării, deși ar fi fost îndreptățit.

S-ar putea găsi totuși unii care să numească un astfel de gest drept slăbiciune. Așa cum vedem în viața noastră cotidiană, unde lipsa de iertare și răzbunarea au devenit norme ale civilizației. Însă, în cazul lui Nicolae Istrate putem sesiza o mare biruință cu urmări veșnic fericite: biruința asupra propriilor patimi. Întrucât doar o astfel de atitudine îl face pe om următor credincios al Aceluia care, primind a fi răstignit pe cruce și iertând pe cei ce L-au răstignit, a biruit moartea. Doar prin această atitudine un om, care la vedere poate părea doborât, după ce a trecut prin atâtea prigoane, este un biruitor, întrucât îl are în sine pe Acela care prin Apostolul Pavel a îndemnat: „Să nu vă răzbunați” (Romani 12, 19).