A tăcea sau a vorbi?

Despre tăcere sunt mai multe ziceri pline de înțelepciune. Cea mai cunoscută dintre ele este că „tăcerea este de aur”. Uneori aflăm, în acest context, că „vorba este de argint, dar tăcerea este de aur”. Raționalitatea și capacitatea de a vorbi țin de însăși esența umană. Putem alege să tăcem tocmai pentru că avem înzestrarea firească de a vorbi, care ne face să fim ceea ce suntem. De ce este, așadar, tăcerea atât de prețioasă? Probabil un gând similar avea un frate care a mers la avva Pimen și l-a întrebat: „Ce este mai bine, să vorbești ori să taci?” Răspunsul bătrânului vine să răstoarne judecata tradi­țională de tipul ori-ori, pentru că spune: „Cine vorbește pentru Dumnezeu bine face; la fel, cine tace pentru Dumnezeu”.

Primul lucru esențial pe care vedem că îl face avva Pimen este să recunoască întreaga amplitudine a actelor și a gesturilor noastre, care va implica totdeauna și gestația lor internă, motivația lăuntrică. Cu alte cuvinte, în ordinea duhovnicească nu contează doar ceea ce faci, ci contează foarte mult intențiile care te pun în mișcare. Orice gest se aseamănă cu un iceberg care are doar o mică parte văzută, care se prelungește nevăzută în adânc. Avva Pimen zice, așadar, că atât vorba, cât și tăcerea sunt bune, în măsura în care intențiile care le generează sunt bune, dacă vorbim sau tăcem „pentru Dumnezeu”. Și cu asta, problema pare că s-a rezolvat, dar în realitate nu este deloc așa. Dacă stilul este omul însuși, atunci cu siguranță și intențiile sunt tot omul însuși. Cu cât omul este mai puțin transparent din punct de vedere duhovnicesc, cu atât va avea mai puțin acces la intențiile sale ultime, care vor fi corupte în fel și chip de patimi. Concret, s-ar putea să simți că vorbești celuilalt ca să îi faci bine, dar în adâncul tău să o faci doar pentru a-ți manifesta (ori acumula) putere asupra lui. Și exemplele pot continua. La fel stau lucrurile și cu tăcerea. Poți să taci plin de pace și înțelegere, dar există și o tăcere explozivă, pasiv-agresivă, care numai bună nu este. Intenția ultimă este omul însuși, dar ea nu este mereu accesibilă și nu se manifestă cristalin. În consecință există o singură cale de a ne șlefui intențiile: să ne șle­fuim pe noi înșine, să fim atenți, mereu atenți la mișcările noastre lăuntrice și să le scoatem tot mai mult în lumină.

Gândul avvei Pimen poate fi dus și mai departe un pic. Valoarea unei fapte trebuie judecată, ziceam mai devreme, ținând seama și de tot desișul intențiilor care o generează. Pentru ca tabloul să fie complet, aș mai adăuga un element: rezultatele. Inten­ția, fapta și rezultatul sunt legate laolaltă și trebuie judecate împreună. Dar complexitatea acestui ghem este atât de mare, încât doar Dumnezeu, la Judecata finală, îl poate desface până la ultimul detaliu.