A veni în întâmpinare

De curând, în cadrul unei emisiuni de televiziune, un psihiatru care studiază comportarea bebeluşilor în primele luni de viaţă a remarcat că primele vorbe pe care le pronunţă ei sunt numele părinţilor, persoanelor apropiate, cer să mănânce, pe scurt numesc evenimente din universul lor. Dar nici unul nu spune, ca prim cuvânt, "eu". Chiar şi atunci când se referă la propria persoană, ei folosesc de obicei persoana a treia: bebeluşul face nani, bebeluşul papă. Nu e curios?

Intuiţia, sensibilitatea înnăscută, care n-a apucat încă să fie strâmbată, pervertită de egoism, de interese, de diverse calcule, vorbeşte prin inocenţa vârstei. Nu cumva eul izolat nu are mare valoare? Eul lipsit de prezenţa unui Tu care-l ajută să se definească e o existenţă palidă, fără conţinut spiritual. Martin Buber spunea în celebra sa operă "Eu şi Tu": "Viaţa adevărată este întâlnirea… Numai prin faptul că tu eşti prezent se naşte prezentul… Cuvântul fundamental Eu-Tu poate fi spus numai cu întreaga fiinţă."

Intuiţia, sensibilitatea înnăscută, pe care Dumnezeu le-a pus în om atunci când l-a creat, care n-au apucat încă să fie întunecate de păcat, îl fac să recunoască realitatea existenţei lor încă din momentele ei de început, o recunoaştere instinctivă, ca expresie a inocenţei despre care vorbeam: omul trăieşte în comuniune, în legătură cu ceilalţi, în interesul pentru destinul celorlalţi, transferând asupra lor darul suprem al Creatorului pentru creatura sa: iubirea. Şi pe care el o dăruieşte la rândul său celorlalţi: "Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt: "Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Gal. 5, 14).

Unul dintre atributele acestei comuniuni, consecinţă directă, este unicitatea individului. În comuniune, omul se defineşte ca individualitate distinctă, irepetabilă, cu o structură spirituală, sentimentală, de înţelegere a ceea ce îl înconjoară, care îi este proprie numai lui. Structură evident calitativă, nu cantitativă a societăţii. "Omenirea nu este formată din unităţi închise în ele însele, cu o anumită încărcătură cantitativă, nu sunt nişte numere cu care se pot realiza diverse operaţii matematice abstracte... Aritmetica nu poate surprinde această legătură interioară dintre cei număraţi. Numerele reprezintă simple unităţi uniforme…, fapt care nu există în realitate… Aritmeticii ca ştiinţă îi rămâne închis acest plan cu adevărat real, pentru că ea lucrează cu unităţi uniforme abstracte, separate", spune Părintele Stăniloae în cartea sa Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă. S-ar putea conchide: Comuniunea are deci un efect dublu, chiar dacă aparent contradictoriu: pe de o parte ne contopim, ne înfrăţim în iubirea unul faţă de ceilalţi şi împreună, faţă de Dumnezeu, Creatorul nostru, pe de altă parte, prin comuniune întărim caracterul specific al fiecăruia dintre noi, particularitatea eului niciodată repetabilă. Prin dragostea care ne uneşte, comuniunea dezvoltă în fiecare din noi darul unicităţii, al distincţiei, al specificităţii. Comuniunea ne uneşte, dar ne face să dobândim trăsături proprii, numai ale noastre. Să spunem că ea este un alt fel de matematică, în care se pot însuma numai termeni calitativ diferiţi între ei, fiecare aducând în comunitate trăsături specifice, darul pe care Dumnezeu l-a aşezat în fiecare. Dragostea pe care Dumnezeu ne-o arată, pe care fiecare dintre noi o dăruim celuilalt cheamă în existenţa noastră elemente unice, pe care nu le găsim la altul.

În poezia sa "Umbre", poetul italo-elveţian Renato Pasquale Arlati, poet al liniştii, cum îl numeşte Franz Böni, spune: "Umbrele dintre două chipuri care se privesc rămân între ele atâta vreme până când unul străluceşte şi spune celuilalt: străluceşte tu." Şi încheie: "Astfel am ieşit din întuneric." Pentru Arlati, eul răzbate din întunericul din care poate fi salvat, numai când un alt chip străluceşte pentru el, chemându-l să strălucească la rândul său.

Răul îşi este identic lui însuşi. O identitate monotonă, care cheamă nenorocul, lipsa de culoare, banalitatea. Care răneşte. Nu degeaba iadul este văzut ca locul unde nu se întâmplă nimic. Sufletele suferă chinul acestei neschimbări, al repetiţiei eterne a unui "fără sfârşit", ca în Infernul lui Dante, în care eul izolat, singuratic, se dizolvă în uniformitate.

Dar viaţa ne-a fost dată ca să trăim varietatea, culoarea ei, noutatea, pe care numai prezenţa celuilalt, a celorlalţi ne-o poate dărui. Prin ei ne înnoim, şi ei se înnoiesc crescând împreună cu noi, descoperim împreună existenţa, ne pregătim pentru un dincolo infinit în strălucirea lui nepieritoare, pe care ni-l dăruieşte Creatorul nostru primindu-ne în comuniunea nepieritoare cu Persoanele Treimice, model desăvârşit al comuniunii iubitoare.

Poate că ar trebui să învăţăm că acest cuvânt "eu" pe care uneori îl repetăm până la exasperare nu înseamnă şi nu aduce nimic dacă nu este întovărăşit de "tu", de "noi", de "împreună". Acestea sunt cheile miraculoase care deschid pentru om calea spre adevărata existenţă, spre adevărata lui configurare ca element unic, irepetabil, aducătorul de infinită noutate, spre destinul nostru ca fii ai Domnului.