Abordarea vieții noastre de zi cu zi

Sunt unii oameni care nu iubesc deloc filosofia, și pe bună dreptate, dacă aceasta se reduce la speculații despre viață, oricât ar fi ele de sofisticate și de spectaculoase. Pe mine mă interesează viața mea zilnică, viața reală, poate să spună cineva. Cum să fac eu față cotidianului care mă copleșește? Viața de astăzi pare că-ți reduce, pe zi ce trece, nu doar libertatea de mișcare, ci și cea de gândire. Nu mai vorbesc de bucuria de a trăi în tihnă; multiplele dependențe dezvoltate de societatea actuală, orientată exclusiv pe progresul material, au condus în cele din urmă la grave alienări ale conștiinței indivizilor, fapt care face din ce în ce mai anevoioasă conviețuirea în armonie și în respect reciproc, așa cum se întâmpla în societatea tradițio­nală creștină, chiar dacă era mai săracă material. Prin urmare, după cum sentențios afirmă unii directori de conștiință moderni, ne aflăm deja în postcreștinism, iar o parte a lumii se și grăbește cu pași repezi să se lepede de învă­țăturile creștine, uitând că acestea sunt principiile care de 2.000 de ani au asigurat direct sau indirect stabilitatea și echitatea socială.

Tabloul general al societății îl observăm cu ușurință, mediatizat sau nu, peste tot. La tot pasul auzim de oameni înșelați, nedreptă­țiți, lipsiți de mijloacele necesare traiului, de copii orfani maltratați, de epidemii venite fără veste, ­de ucideri și, pe deasupra, de o instabilitate socială și economică ce tinde să se permanentizeze. Toate aceste manifestări ale lumii provoacă în mod firesc teamă și nesiguranță. Așadar, este drept să te întrebi: Cum anume să abordezi lucrurile ca să poți face față lumii acesteia? Unde să mergi ca să-ți fie bine și să-ți tihnească viața?
Nu cred că există vreo atitudine sau vreo strategie omenească în stare să anuleze efectele nefaste ale lumii asupra omului sau măcar să le domolească în parte. Omul nu are această capacitate de a se putea împotrivi cu succes unei societăți chiar mai puțin agresive decât cea contemporană. O soluție există, numai că trebuie căutată în altă parte decât în ­sfera puterilor omenești. Sfinții Părinți au învățat că, în orice ­societate ar trăi, omul nu trebuie să aștepte rezolvări de la alții, de la mediu sau de la stat, să nu schimbe locul sau meseria, ci pe el însuși. În felul în care omul trăiește se află soluția pentru ­toate problemele sale. Mai exact, printr-un anume fel de a fi, omul poate să atragă lucrarea lui Dumnezeu, harul, care să-l întărească, astfel încât să facă față lumii. Iar acest mod de a fi este trăirea în virtute. Dumnezeu l-a hărăzit pe om trăirii în virtute în această viață, indiferent de modul în care evoluează lumea și societatea. Trăirea în virtute nu schimbă ­lumea, ci transformă omul, care astfel nu va mai putea fi robit de lume, nu elimină loviturile societății, ci preschimbă efectele acestora asupra sufletului. Așa învață, cu măiestrie, Sfântul Ioan Gură de Aur:
„Pe cel ce trăiește în virtute nu-l poate vătăma nici unul din lucrurile cele rele, nici să-l lipsească de desfătarea cea dinlăuntru; căci pe cel hrănit cu bună nădejde, nimic nu-l poate face să cadă în mâhnire. Căci ce-ar putea face cineva ca să aducă la mâhnire pe un om virtuos? Îi va răpi bogățiile? Dar are bogăție, bogăția din ceruri. Îl va surghiuni din patrie? Dar îl va trimite în cetatea veșnică. Îl va pune în lanțuri? Dar are cugetul liber şi nu simte lanțul cel din afară. Îi va ucide trupul? Însă trupul va învia din nou; şi după cum cel ce se luptă cu o umbră şi izbește în vânt, nu va putea lovi pe nimeni; tot astfel şi cel ce se luptă cu omul drept se luptă numai cu o umbră, şi-şi istovește puterile, neputând să-i dea nici o lovitură”.

Și încheie Sfântul Ioan grăind cuvinte absolut incredibile pentru o persoană prinsă în vârtejul nebun al vieții cotidiene, care din pricina multitudinii depen­dențelor și a grijilor nu mai are timp nici pentru a reflecta:
„De aceea, fă-mă să am credință în Împărăția cerurilor, şi de vrei, poți să mă ucizi chiar azi; îţi voi mulțumi pentru ucidere, pentru că mă trimiți mai grabnic la acele bunuri”.

Așadar, cel care cugetă necontenit la viața veșnică de nimic nu se teme, nici măcar de moarte, care, departe de a-i fi un rău, ajunge să-i fie un mare bine. Așa că indiferent de lumea în care trăim și de problemele pe care ea le generează, de am putea urma gândirii practice a Sfinților noștri Părinți, nu ne-am mai teme de viața cotidiană și nu ne-am mai tulbura de nimic. Mai ales că tulburarea nu rezolvă problemele, ci mai nesuferite le face.