Academia

Încă din vremea lui Platon, omenirea şi-a pus întrebarea ce există dincolo de ceea ce putem delimita prin facultăţile noastre senzitive şi intelectuale. Cu alte cuvinte, ce este dincolo de ceea ce considerăm ca fiind "finit". Întrebarea este preocupantă, ţinând seama de tentaţia permanentă a depăşirii propriilor limite.

Câţi dintre noi nu au încercat, în copilărie, să se caţere într-un stejar înalt cu vârful verde, ce se pierde undeva în seninul curat al cerului de primăvară! Curiozitatea şi setea de cunoaştere depăşeau teama inerentă unei asemenea încercări. Fiecare din noi, cred, a trăit sentimentul acela minunat de triumf, când, reajunşi din nou pe pământ, simţeam o bucurie nouă, neobişnuită, asemenea unui cosmonaut care tocmai păşea pe o planetă nouă. Orice gest de curaj al copilăriei este pus sub ocrotirea Maicii Domnului. Doar aşa îmi explic cum toate aceste tentative de a zbura până la capătul crengilor se încheiau numai cu câteva zgârieturi. Din fericire, stejarul care-mi servea drept rampă către ceea ce atunci îmi părea a fi infinitul mai există şi astăzi. Îl îmbrăţişez ca pe un vechi prieten, sperând să-mi dea puţin din vigoarea lui. Aş vrea să şi vorbesc cu el, pentru a şti cum a fost cu multe secole în urmă. Şi, deşi acum pot să-i zăresc vârful dinspre cer, crengile lui s-au îndepărtat către un spaţiu pe care nu-l mai pot ajunge. Orice tentativă de a le recuceri ar avea consecinţe de care mi-e frică să vorbesc şi care ar însemna mai mult decât zgârieturile de odinioară. Dar aş fi gata să plec pe orice drum nou, dincolo de zări, acolo de unde nu s-a auzit încă nimic, de unde nu ştie nimeni să povestească cum e. Uite aşa avem toţi, în comun, acelaşi vis.

Era în anul 387 înainte de Hristos când Platon s-a aşezat împreună cu elevii săi la o margine a Atenei, pe un loc dedicat lui Academos, venerat de atenieni ca salvator al oraşului lor. De la acest legendar Academos s-a numit şcoala lui Platon "academie", cuvânt care a înfruntat timpurile, supravieţuind temerar ideilor şi modelor. Fiindcă astăzi "academia" este locul de cinste unde fiecare din noi ar dori să ajungă, apogeu al unei vieţii dedicată studiului şi dorinţei de autodepăşire. În acelaşi timp, o academie poate fi şi locul unde, cineva vine pentru a fi pe lângă profesori celebri, care-i vor deschide orizontul, poarta către acel dincolo visat în orice aventură a cunoaşterii. Astfel, orice universitate de azi vrea să fie o continuare a vechii academii iniţiată de Platon.

În 367, la 20 de ani de la înfiinţare, pe poarta şcolii din marginea Atenei, păşea un tânăr macedonean de 17 ani, Aristotel. Ştia el oare că va rămâne aici pentru alţi 20 de ani? Aristotel a fost elevul prin excelenţă, şi dacă "academia" este termenul consacrat pentru o şcoală ieşită din comun, orice student visează să fie şi el un discipol exemplar, un nou Aristotel. Este de la sine înţeles că elevul vrea să devină la rândul lui un mare profesor, pentru că acest fapt se încadrează în ceea ce numim astăzi "spiritul academic" al unei ştafete duse mai departe, indiferent cât de grele sau superficiale ar fi timpurile. Aristotel i-a fost profesor marelui său compatriot, Alexandru cel Mare. Mai târziu, reîntors la Atena, a înfiinţat la rândul său o şcoală pe care o va numi Lykeion. De aici ne-au rămas numele "liceu" şi încredinţarea că cei doi termeni referitori la locul unde un tânăr se poate instrui sunt legaţi indisolubil de numele marilor filozofi ai Antichităţii.

Aristotel a consacrat un termen care descrie ceea ce se află dincolo de limitele puterii noastre de a învăţa şi înţelege. Termenul "apeiron" poate fi tradus, într-un prim sens, prin "ceea ce este fără hotar, sau dincolo de orice hotar". Înţelegem imediat că ceva ce nu are un hotar, adică o limită, este dincolo de orice limită, este infinit. Procesul de cunoaştere şi înţelegere ne oferă posibilitatea de a stabili hotarele percepţiei noastre. Trasăm în acest fel o graniţă imaginară. Ceea ce este dincolo de limită este dincolo de puterea noastră de a învăţa şi înţelege conform normelor obişnuite. Cum limita apare cel mai adesea pe neaşteptate, situaţia pare neobişnuită şi paradoxală. Pe de o parte vrem să ştim şi să înţelegem chiar şi ceea ce depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Dar, în acelaşi timp, tot ceea ce este dincolo de hotarul experienţelor noastre ne înfricoşează. Când nu găsim o rezolvare logică, ne temem să nu cădem într-o situaţie de haos, din care ieşim cu greu. Cu alte cuvinte, ceea ce nu înţelegem ne înfricoşează, fiindcă infinitul poate fi perceput de asemenea ca fiind înspăimântător.

Singur Dumnezeu ne dă puterea de a înţelege ceea ce ne pare a fi de neînţeles. Tot El ne dă curajul de a depăşi orice teamă care ne cuprinde în faţa necunoscutului. Prin rugăciune şi fapte bune, noi, fiii Lui, ne apropiem din ce în ce mai mult de El, învăţăm să trecem de ceea ce ar părea unui om necredincios ca fiind un hotar. Numai prin Dumnezeu ne depăşim, trecem dincolo de orice oprelişte şi, cu ochii minţi, ai evlaviei şi ai iubirii de Domnul, putem mărturisi bucuria de a fi cu adevărat fiii Săi. Aceşti "ochi" care văd departe sunt darul Domnului, ca semn al dragostei Sale nemărginite pentru noi.

Multă vreme nu am ştiut ce înseamnă a percepe ceea ce e dincolo de o evidenţă aparentă. Eram odată într-o mică capelă, la o margine de drum. Un om mai în vârstă se ruga încet, dar cu o intensitate deosebită. L-am întâlnit de multe ori acolo. Odată mi-a spus : "Pe vremuri vorbeam cu copiii mei despre Dumnezeu. Acum, când ei s-au dus la casele lor, vreau să vorbesc cu Dumnezeu despre copiii mei. Sper să le fie de folos". Aşa am înţeles că "ochii minţii", cei care ne ajută să trecem cu evlavie dincolo de orice hotar al îndoielii, cresc în noi din dragoste adevărată.

Şi în acest sens este bine a ne aminti de acel învăţat care a înfiinţat "academia" de la marginea Atenei. Dragostea, afirma Platon, este adevărată doar atunci când ea este îndreptată către cele adevărate. Dacă ne ridicăm ochii către Dumnezeu vom gusta din dragostea care tinde spre desăvârşire, spre visatele noi orizonturi.