Academicianul Ciopraga, la „taifas“ cu Dumnezeu...

„… Stau în fiecare dimineaţă câte un ceas la taifas cu Dumnezeu…“, mărturisea cu ceva timp în urmă academicianul Constantin Ciopraga, scriitorul şi profesorul ieşean, personalitate de seamă a culturii româneşti. Dacă ne gândim la sensul cuvântului taifas, el exprimă o stare specială a unei persoane faţă de cineva drag. Ca să tăifăsuieşti o oră în fiecare zi cu cineva înseamnă destul de mult, chiar dacă ne gândim că lui Dumnezeu trebuie să-I dăruim viaţa întreagă.

Constantin Ciopraga nota într-una din scrierile sale: „Din miile de cuvinte pe care le rostim zilnic, cele mai multe, imensa majoritate, nu lasă urme… În definitiv, sunt atâţia oameni cu care, după douăzeci-treizeci de cuvinte, vorbele devin de prisos… Cine ştie ce au în minte oamenii care-ţi vorbesc? Nu poţi vedea limpede dincolo de cuvinte, valorizarea îndreptându-se spre a vedea în suflete“ (vezi „Substanţa şi vraja cuvintelor“ de Stelian Dumistrăcel, în „Ziarul Lumina“).

Legătura academicianului Ciopraga cu Dumnezeu şi Biserica are rădăcini adânci. Părinţii lui, oameni simpli şi evlavioşi din Paşcani, i-au sădit în suflet dintru început un dor după desăvârşire. Rugăciunile începute în casa părintească le-a continuat până în ziua din urmă. Aşa se explică taifasul cu Dumnezeu, câte un ceas în fiecare zi.

Avea ce să-I spună lui Dumnezeu, Îi mărturisea gânduri de viitor, recunoscând înaintea Atotputerniciei Sale omeneştile sale neputinţe.

Profesorul Constantin Ciopraga a activat într-o perioadă potrivnică învăţăturii creştine, care a trecut „aşa cum dispar vântoasele, aşa cum trec spre sud zburătoarele…“.

Perioada aceasta nu l-a situat departe de Biserică, ci în interiorul ei, ca un mărturisitor creştin de la catedră, din discursul în care strecura cu grijă cuvinte frumoase, din pagina scrisă, din trăirea lângă zidurile unei vechi mănăstiri ieşene.

Constantin Ciopraga, profesor la Seminar

Când eram elev la Liceul „Nicu Gane“ din Fălticeni, auzisem adeseori pomenindu-i-se numele la momente sărbătoreşti, alături de alţi elevi iluştri ai şcolii, care stătuseră în aceleaşi bănci cu ani în urmă. Legat sufleteşte de Fălticeni (deşi născut la vreo 30 de kilometri depărtare), Constantin Ciopraga venea de multe ori în târgul de pe apa Şomuzului, la evenimente culturale şi la prieteni.

Aşa l-am întâlnit pentru întâia dată în septembrie 1983, când şi-a petrecut la mormânt prietenul şi colegul de la „Nicu Gane“, Horia Lovinescu. În ultima vreme era nelipsit de la aniversările sculptorului Ion Irimescu şi apoi la pomenirile sale, când venea însoţit de scriitorul Grigore Ilisei. Ne-am întâlnit în anul 2003, când maestrul Ion Irimescu a devenit centenar. A vorbit frumos, cum vorbea întotdeauna, mărturisind şi atunci iubirea lui pentru ţinutul Fălticenilor. Aveam să aflu între timp că, înainte de a-şi începe cariera universitară, Constantin Ciopraga a fost profesor la Seminarul Teologic „Veniamin Costache“ din Iaşi, coleg de cancelarie cu preoţii Scarlat Porcescu sau Laurenţiu Popovici (pe care i-am cunoscut la Iaşi). Numeroase personalităţi ale vieţii culturale au predat o vreme la catedra seminariilor de la noi (Iuliu Valaori, Cezar Papacostea, Victor Papacostea, Petru Caraman, Nae S. Ionescu, Iuliu Scriban, Alexandru Dan Petrescu, George Breazul, Anton Holban, Mircea Păcurariu, Ioan Ivan şi atâţia alţii). Dacă la Seminarul Central din Bucureşti, scriitorul fălticenean Anton Holban preda franceza, la Iaşi, Constantin Ciopraga îi introducea pe elevii seminarişti în tainele aceleiaşi discipline.

Întors din lagărele sovietice, după ce luptase la Cotul Donului alături de bunicul meu, Constantin Ciopraga le spunea elevilor grozăviile pe care le cunoscuse la Oranki, în „Siberii de gheaţă“, unde au murit mii de sfinţi persecutaţi de „ciuma roşie“. Dacă regimul comunist nu s-ar fi instalat la putere în România, Constantin Ciopraga ar fi devenit, poate, un cunoscut profesor de Teologie. Cariera sa universitară şi numeroasele scrieri l-au aşezat, în această perioadă, printre marii istorici ai literaturii române şi, în acelaşi timp, în galeria marilor profesori care au format „ucenici“ vrednici, deveniţi ei înşişi personalităţi ale vieţii culturale româneşti.

Constantin Ciopraga a păstrat legătura cu Biserica şi slujitorii ei atât cât se putea. În Catedrala mitroplitană sau la unele mănăstiri din Moldova, profesorul poposea adeseori, ascultând slujba şi cuvintele care se rosteau sub bolţile chiliilor, întâlnindu-se cu istoria şi sfinţenia deopotrivă. Nu-l uitase pe colegul său de liceu, preotul Ilie Ilisei, pe care l-a zugrăvit într-o frumoasă evocare, dar şi pe mitropolitul Visarion Puiu, care-şi avea obârşia în acelaşi oraş, ca şi dânsul.

În 2004 sau 2005, la o comemorare a ierarhului exilat pregătită la Paşcani, am călătorit împreună şi am rămas acolo o zi întreagă. Îmi amintesc cu câtă grijă şi afecţiune l-au condus la maşină soţia şi fiica, ori cum l-au întâmpinat seara, la întoarcere! În ziua aceea de februarie am vorbit numai de Visarion Puiu…, de Paşcani…, de recunoştinţă! Se simţea în largul lui, iar păşcănenii erau mândri de prezenţa sa, la omagierea ierarhului pribeag.

Cetăţuia, un altfel de Păltiniş

Din zicerile arhimandritului Mihail de la Vovidenia ştiu că profesorul Constantin Ciopraga s-a numărat printre cei care au organizat Muzeul „Sadoveanu“ din vecinătatea Mănăstirii Neamţ, revenind în multe rânduri la manifestări literare organizate la casa din dealul Vovideniei sau la Seminarul Teologic din apropiere.

Nu pot trece cu vederea prietenia deosebită care l-a legat de arhimandritul Mitrofan Băltuţă, stareţ al Mănăstirii Cetăţuia şi exarh al Arhiepiscopiei Iaşilor.

Constantin Ciopraga împreună cu George Lesnea, cu preotul Constantin Nonea şi alţi prieteni de suflet urcau colina Cetăţuiei, la invitaţia binevoitoare a părintelui Mitrofan, amfitrionul desăvârşit şi omul cu suflet uriaş, care a adus către mănăstire aproape întreaga elită a Iaşilor. Se întâlneau acolo, în chilii tainice, scriitori şi politicieni, mărturisindu-şi unii altora iubirea pentru Biserică şi pentru frumos. La un pahar de vin bun adus din pivniţe domneşti se zămisleau proiecte de refacere a vechii mănăstiri. Se obţinea câte o aprobare şi se legau prietenii noi, atunci când oamenii se fereau unul de altul din ştiute motive. Cetăţuia… a fost un altfel de Păltiniş care a adunat minţile luminate în jurul bunătăţii „îngereşti“ a părintelui Mitrofan! De multe ori, în cuvintele pe care mi le spunea, cuvioşia sa amintea de profesorul Ciopraga şi de însoţitorii săi, oaspeţi dragi ai mănăstirii într-o perioadă încordată.

Oaspeţii Văratecului

Un alt capitol important din viaţa profesorului Constantin Ciopraga este cel legat de Mănăstirea Văratec. Aproape jumătate de veac, în fiecare vară, o lună sau mai mult, profesorul împreună cu soţia şi fiica îşi petreceau vacanţele lângă Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“, în chiliile monahiei Glicheria Mănăstireanu.

În timpul verii, şi nu numai, Văratecul devenea o veritabilă universitate, cu scriitori şi profesori renumiţi, din aproape toate domeniile. Oamenii de litere parcă dominau, dar nu lipseau medicii mari de la Iaşi şi Bucureşti, savanţii, demnitarii, pictorii, muzicienii şi alţii. În liniştea mănăstirii se scriau sute şi mii de pagini, iar după ce-şi încheiau activitatea, personalităţile se întâlneau cete, cete, în cerdacuri vegheate de cele mai frumoase flori, fie la stăreţie, fie în casa episcopului Partenie Ciopron, sau în alte chilii călugăreşti, unde discuţiile continuau până după miezul nopţii. Pe uliţele mănăstirii urmau plimbările, iar a doua zi inspiraţia îi veghea, din nou, pe oaspeţii Văratecului. Acest rol al mănăstirilor în perioada respectivă, ignorat în mod voit sau din greşeală, ar trebui amintit, subliniat mai mult, pentru a pune în lumină, pe de-o parte, mănăstirile şi, pe de altă parte, numeroasele personalităţi legate sufleteşte de ele.

Academicianul Constantin Ciopraga a fost, aşadar, un prieten şi apropiat al Bisericii. Taifasul lui cu Dumnezeu, făcut din toată inima, îl continuă acum în netrecătoarea împărăţie. A luat cu sine, în traistă, osteneala profesorului de la Seminarul „Veniamin Costache“ din Iaşi, truda scrisului şi bucuria pelerinului la Mănăstirile Cetăţuia, Văratec, Neamţ şi altele.

Am totuşi un regret, şi anume acela că profesorul şi academicianul Constantin Ciopraga n-a avut destul timp să aştearnă pe hârtie tainele întâlnirii cu Dumnezeu în Biserica Sa.