Acasă…

La întrebarea ce înseamnă acasă, un răspuns ar fi că acasă reprezintă într-o măsură mai mare sau mai mică un loc al lucrării. Al lucrării de sine şi al lucrării pentru alţii. Un loc al creaţiei. Trebuie să te ocrotească întru aceasta. Acasă îţi faci planurile de drum, acasă pui la cale, acasă te pregăteşti de luptele cele din afară şi cele dinlăuntru. Acasă făureşti visurile de împlinire. (Totuşi, ideile cele mai multe, gândurile cele mai fertile îmi vin în mişcare, în mers, în acel acasă pe care-l port mereu cu mine: sinele meu orientat întru inspirare după Dumnezeu. Căci este un acasă pe care-l porţi cu tine, oriunde te duci, şi alţi acasă pe care-i poţi descoperi, uneori, cine ştie unde şi în care te regăseşti instantaneu, temporar, uimitor, cu toată fiinţarea ta.) Bineînţeles, cel mai adesea „socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg”. Dumnezeu este mereu surprinzător în relaţia cu noi, fără să I se poată imputa vreodată că ar fi capricios. Învăţătura dintâi a omului este cea de-acasă, din cei „şapte ani”, dar la unii se continuă, în bună măsură, tot acolo. De aceea, doar când îşi (re)găseşte înţelepciunea, se consideră că omul (mai) „vine de-acasă”. Dar, la o privire atentă, totodată şi vine-acasă. Cât de deplin este un acasă depinde de orientarea lui în raport cu Dumnezeu, cam în acelaşi fel în care o casă se orientează prin icoană.

Faţă de casă se exercită, mai ales la tinereţe, concomitent şi aparent antagonist, două forţe: una centripetă şi una centrifugă. Cea dintâi te face să te întorci, cea de-a doua, să fugi de-acasă. Dar numai un acasă alterat izgoneşte. Există la destui oameni o indecizie între neputinţa de a rămâne şi neputinţa de a pleca de-acasă. Totuşi, se întâmplă, nu rareori, ca omul să fugă de-acasă. Ce-l mână? Faptul că nu se simte tocmai acasă. Se gândeşte să-şi „caute norocul” aiurea. Că trebuie să facă un drum lung spre cunoaşterea lumii şi spre cunoaşterea de sine. Sunt cazuri în care numai străinătatea stinge străinătatea. Dar, până la urmă, orice om atent la sine şi păstrător de sine, oricum va fi plecat de acasă şi oricât de bine se va fi adaptat în noul loc, este urmărit şi ajuns de un dor de-acasă. Va realiza că este un fiu risipitor. Acasă este Dumnezeu, cu braţele Sale părinteşti des­chise întru îmbrăţişare, după o răbdurie şi perpetuă aşteptare. De aici pornind, poate că o definire bună şi apropiată a lui acasă ar fi aceasta: Acasă este ceea ce părăseşti între plecare şi întoarcere; ceea ce te aduce înapoi, te ancorează existenţial oriunde te-ai afla.

Condiţia noastră ontologică şi destinul nostru normal sunt acelea de a fi cetăţeni ai raiului, cum ne aminteşte o cântare a Bisericii în ceasul plecării din această lume. Reperul nostru origi­nar este acel Acasă prim, raiul, care presupune, în fond, o anumită apropiere accentuată de Dumnezeu, o aşezare în preajma Lui, o proximitate care aduce cu sine o comuniune mai continuă şi mai intensă. Din fericire, înstrăinarea omului la ieşirea din rai nu a fost una definitivă, ca aceea a îngerilor, ci cuprinde potenţiali­tatea reîntoarcerii, reapropierii de Dumnezeu. Omul moşteneşte dureroasa alterare ontologică a înstrăinării, datorată depărtării de Dumnezeu, dar şi un dor după paradisul pierdut al prezenţei nemijlocite a lui Dumnezeu. Hristos aduce cu Sine posibilitatea transformării potenţialităţii în realitate, a întoarcerii acasă, deschide porţile reconcilierii, ale reintrării în proximitatea lui Dumnezeu. Pentru omul conştient de facerea lui după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, căutarea acelui Acasă total şi definitiv este constituit de căutarea lui Dumnezeu şi de căutarea de sine. Simultan!