Acasă, adică în cântecul Floarei Calotă!

Dacă mi-ar sta în putere, m-aș muta oricând în cântecul Floarei Calotă.

Pentru mine, cântecul ei înseamnă acasă. Cum să nu-ți dorești să te muți într-un loc unde știi că ai mereu cerul natal deasupra capului, iar sub picioare pământul din care ești făcut? Să tot rămâi într-un astfel de loc până la sfârșitul timpului și chiar câteva vieți după aceea!

Cântecul Floarei Calotă e ca o casă de om care seamănă cu viața omului ce însuflețește casa.

Pridvorul e copilăria. Tinda e tinerețea. Odaia de dormit e maturitatea, iar camera de la drum, vârsta de la urmă, pe fereastra căreia te uiți pe linie, adică pe șoseaua mare, la fel cum te-ai uita la eternitate.

Floarea Calotă trece prin toate odăile casei atunci când cântă. Cântecele sale sunt făcute din bătăi de inimă și abia după aceea din sunete. Din ploaia ce vopsește în toate culorile curcu­beului florile de pe câmpuri și abia după aceea din cuvinte. Din lumină iute de fulger și din lumină molcomă de ochi de om de toate vârstele și abia după aceea din armonii care urcă și coboară, în ritm cu pasul dealurilor și văilor ce se țin după poveste. Căci Floarea Calotă spune prin fiecare cântec al ei o poveste.

„Bradule, dragule”, albumul ce i-a apărut recent, chiar asta este: o poveste. Rostită însă pe un ton elegiac, adică sfâșietor, pentru că ea cuprinde toate momentele importante ale exis­tenței omului, nașterea, nunta, moartea, fiecare dintre ele fiind consecința unui fel de dragoste, ultimul al dragostei de țară, căci este vorba de o moarte petrecută cu arma în mână în timpul Marelui Război de Reîntregire a Neamului. Războiul de acum o sută de ani, adică.

Fără cei de ieri n-ar fi existat lumea de azi. Fără jertfa de sânge a bunicilor și străbunicilor noștri n-am fi avut țara de acum. Da, chiar așa, țara! Adică patria!

Nimic mai înălțător decât să-i primești numele în inimă! Și nimic mai sfânt decât să păstrezi în memoria inimii numele celor care au murit pentru ea. Erau aproape toți oameni tineri, abia ajunși în pridvorul casei care e viața. Doar că, în loc să intre în casa aceasta, ei au intrat în pământ. Din dragoste. Din dragoste pentru pământul patriei.

Poate că toate acestea par niște vorbe mari acum. Dar atunci chiar s-a murit pentru țară! Nici o astfel de moarte nu este îndeajuns de în vârstă pentru a ne crede îndreptățiți s-o uităm. Toate morțile pentru țară sunt tinere, prin vârsta celor căzuți cu arma în mână, la care se adaugă vârsta mereu tânără a semnificației sacrificiului lor!

Albumul Floarei Calotă, editat de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Teleorman, povestește despre toate aceste lucruri. Prin cântec.

Un cântec sfâșietor zămislit din tot pământul și tot cerul de acasă, și abia după aceea din cuvinte și sunete.